În weekend-ul trecut s-a reunit la Scout Edu Hub echipa departamentului internațional să mai croșeteze la diverse planuri pentru a aduce cât mai aproape de Cercetașii României dimensiunea internațională a mișcării scout.
E una din echipele de tineri, care lucrează voluntar în Echipa Națională a organizației, cu care eu lucrez în mod direct și pe care am bucuria și responsabilitatea să o mentorez.
Mentoratul tinerilor e cu siguranță ceva ce îmi aduce multă motivație și sens dacă e să mă gândesc la cât de zen și în al 7lea cer am fost tot weekend-ul.
Cam așa s-a născut contextul în care mi-am luat timp să reflectez la nevoile tinerilor de azi din România, despre care nu am citit în nicio cercetare britanică, dar despre care am încredere, chiar dacă sunt subiective, că sunt valabile cel puțin pentru o parte din tinerii din România.
Hai să zicem că e intuiția mea, dacă luăm în calcul că intuiția e ceva bun, născut din experiențele mele trecute și capacitatea mea de a face proiecții.
1. Au nevoie de încrederea adulților. Nu știu dacă să mai adaug ceva. Pur și simplu asta le va salva viața de adult.
2. Au nevoie să fie lăsați să greșească într-un mediu sigur și să înțeleagă că greșeală nu trebuie să nască o altă traumă, ci doar o lecție învățată.
3. Au nevoie de filtre și de sprijin în prioritizare. Spre deosebire de generația mea, oamenii ăștia au acces la miliarde de informații. Problema le e că le vine teribil de greu să filtreze sau să aleagă ceva ce le face cu adevărat bine. Au nevoie de surse concrete, de filtre sau de ghidaj unde să ajungă.
*Și bonus un pitic de-al meu. Am tot auzit de multe ori îndrumarea pentru copii și tineri – Lasă-i să-și trăiască vârsta, nu-i împovăra cu responsabilitate și cu un mod de viață benefic pentru minte și corp! – Cum vine asta? Să-l las acu să bea cola, să piardă nopțile, să stea cu ochii în tabletă non-stop, să-și umple sufletul de porcării că la vârsta adultă oricum nu-l mai ține. Eh, nu cred. Eu una nu vreau să contribui la o altă generație de adulți, în care ei au deja un mod de viață și rutine clare, în care după tre să bagi buldozerul ca să mai schimbi ceva. Pitic încheiat!
Mai adaug câteva gânduri, dar astea 3* îmi par cumva baza. Pentru că vorba aia – dacă ar fi 10, e bine să alegi măcar 1-2-3 pe care să le faci și vei obține rezultate semnificative.
Au nevoie să fie scoși afară din casă, în natură, mai des, tot mai des
Au nevoie să fie lăsați să-și trăiască prezentul cu ghidușiile și jocurile momentului
Au nevoie de instrumente foarte clare și simple dacă e vorba de sistematizarea / organizarea informațiilor.
Au nevoie de multe experiențe practice.
Au nevoie să le fie întărite rezultatele / ce fac bine. Feedback-ul e bun, atunci când nu devine covârșitor. Și mai ales atunci când nu te aștepți să facă la fel de bine orice, ca și când ar fi un adult cu experiență.
Au nevoie să fie învățați să aibă mai multă grijă de ei – de corpul lor, de ce mănâncă, de când dorm etc.
Poate notițele astea transcrise aici, vor naște programe faine pentru tineri sau măcar vor ghida adulții în lucru cu tinerii!
Merci de inspirație Anne, Bobo, Diana, Luca, Maria, Marta, Scrio, Theo, Tudor! Spor și voie bună, și nu uitați să faceți din responsabilitatea și încrederea care vi s-a oferit un mediu sigur pentru voi și pentru cercetașii care trăiesc dimensiunea internațională, păstrând mereu, dar mereu, zâmbetul pe buze și entuziasmul în suflet!
Pentru că în ultimul timp m-am confruntat cu tot felul de provocări în a găsi oameni în echipă, am zis că e un moment bun să listez de ce eu fac parte din această echipă:
de ce-ul meu cel mai important pentru tot alegerile pe care le-am făcut cu privire la locurile de muncă este suprapunerea (uneori aproape perfectă) între valorile personale și valorile entității / comunității în beneficiul căreia îmi pun la bătaie timpul, energia, competențele etc.;
pentru că într-o organizație atât de mare inevitabil e mereu ceva de făcut – ori asta duce mereu la fel de inevitabil la învăța să fii mai bun în organizare, planificare, prioritizare, luarea deciziilor etc.;
în echipa executivă a cercetașilor pe care am onoarea să o coordonez de acuși 10 ani, am pus pe primul loc oamenii – tot timpul și la modul cel mai serios și generos posibil;
flexibilitatea programului – eu nu am fost și greu de crezut că voi fi vreodată omul cu cartela de pontaj după mine – accentul cade pe rezultatele agreate în timpul agreat;
diversitatatea opiniilor și acceptarea acestora mă determină să exersez mereu să fiu un om mai bun, mai tolerant;
dacă iubești voluntariatul, aici e locul în care el este tratat așa cum se cuvine, cu respect și cu apreciere;
sunt locuri în care vezi impactul muncii tale punând mâna și făcând la firul ierbii, sunt locuri în care vezi impactul muncii tale prin mâinile altora, ale căror mâini sunt mai agile, antrenate pentru durabilitate, au pielea mai catifelată etc. – aici e locul în care poți testa ambele perspective
Astăzi e Ziua Gândului în Cercetășie și ziua tuturor celor peste 50 de milioane de copii, tineri și adulți care duc mai departe misiunea noastră de a construi prin educație cercetășească comunități durabile. Vă sunt recunoscătoare tuturor că îmi țineți antrenată viața, să aveți o zi pe deplin cercetășească!
În flight mode pentru prima dată după mai bine de 2 ani, am zis că nu e întâmplător și e un moment bun pentru un proces terapeutic de scris, așa că mă pun să aștern gândurile pentru cei 8 ani în cercetășie. 8 ani rotunzi văzuți poate câteodată din alt unghi pentru că orice cerc ale laturile lui.
Obișnuiesc de fiecare dată la aniversarea noastră să vă povestesc cu mândrie despre cei peste 1500 de voluntari ai noștri care sunt Gata Oricând să inspire în copii și tineri valorile noastre sau să vă povestesc cu entuziasm despre tinerii noștri fabuloși care la ora la care scriu străbat crestele celor 14 vârfuri de peste 2500 de m altitudine sau să vă povestesc cu uimire de miile de ore pe care împreună le adunăm în fiecare an pentru a lăsa lumea mai bună.
Dar poate niciodată până acum nu am vorbit despre ce înseamna să fii un profesionist în cercetășie, ce înseamnă să servești cercetășia full time job sau full time life.
M-am angajat la cercetași în 2014 pe poziția de Director Executiv. Eram directorul meu, fiind singura angajată, și totodată angajata a 4500 de cercetași dacă îmi amintesc bine numărul de atunci, pe care îi consideram șefii mei. Acum mă pot uita cu zâmbetul pe buze la situația asta, atunci sigur nu. Un model de organigrama foarte diferit față de cele clasic întâlnite, care uneori arată pentru mine ca o clepsidră, unde scopul este nu sugrumi mijlocul. Veneam cu un nivel de așteptări profesionale foarte ridicate, era o oportunitate de creștere pentru mine, să trec de la coordonarea de proiecte naționale la coordonarea de organizații naționale. Îmi imaginam o structură nemțească și un management coerent și așezat. Am avut noroc să am lângă mine atunci doi oameni faini (mulțumesc Bianca și Vasile), care mi-au ghidat inițierea prin cotloanele a ceea ce putea însemna un profesionist în cercetășie. A fost extrem de dificil pentru mine, eram un outsider aterizat într-o comunitate unită, eram un angajat vs. 1000 de voluntari. Știu că filmul Amelie și Exupery mi-au ridicat mereu moralul. Mă bucur acum că nu am renunțat atunci și aș îndruma orice tânăr să facă greșeala mea de a se arunca într-un ocean necunoscut, dar poate cu mai multă blândețe față de sine decât mi-am permis-o eu.
Primul meu gând a fost să-mi fac echipă, știam că rolul ăsta de one woman show nu face parte din mine. Visam la o echipă de 5 oameni în primul an. Haha, ce glumă. Am ales prima colegă – un om la fel de muncitor ca mine (poate totuși vorba asta despre moldoveni are un sâmbure de adevăr). Botezul în acest imens ocean alături de Nadia mi-a fost mai ușor. Am crescut împreună și îti mulțumesc că mi-ai tolerat atunci încăpățânarea de a performa. Probabil astea ne-a ajutat să fim astăzi unde suntem. Și poate și astăzi ne e la fel de greu, dar știu că facem ce facem cu demnitate și responsabilitate.
În prima vară am testat primul camp de cercetași. Le-am luat la copii amandine și savarine din oraș și le-am cărat într-un mod de neînchipuit acum, sus la Cioclovina. Azi mă uit râzând la imaginea asta. Vlad merci că nu te-ai opus și Radu merci că mi-ai tolerat atunci imaturitatea și dorința de a face echipă mai mult cu tinerii, decât cu adulții. În iarnă, mi-au luat și legat bocancii la UP, hmm.. nu părea ceva ce ar fi caracteristic pentru un director. Dar mereu, mereu, mă uitam la oamenii ăștia de făceau cercetășie ca la niște zeități. Și acum mai fac asta.
22 februarie 2015, Roșia Montană
1 an mai târziu am decis să-mi depun promisiunea de cercetaș. Mi-am făcut invitație ca la orice nuntă și am trimis-o către toți cei ce îmi pavase călătoria. Știu că pare stupid, dar credeți-mă, dacă nu vă mai ascundeți sub vorba fac voluntariat 2h la cercetași, cercetășia îți intră în casă cu rol sigur de soț / soție. Îmi era în continuare extrem de dificil între cercetași, tânjeam în sufletul meu după poveștile lor și tânjesc și acum. Pentru că poveștile mele la cercetași au alte culori și alte aha-uri. Deși știu cu iubim deopotrivă albastru. Marea lor majoritate nu sunt despre copii în mod direct sau despre campuri, cât despre procese de management, despre formulare de finanțare depuse la 23.59, despre nopți petrecute în birou înainte de AGuri ca totul să iasă exemplar, despre cum faci rost de corturi pentru o jamboree în mai puțin de 48 de h înainte de începerea evenimentului, despre protocoale și alte lucruri politice, despre eficientizare, despre proceduri, despre contracte, planuri, strategii și exceluri, despre a motiva la nesfâșit oameni, despre a da încredere, a delega și a negocia. Pentru că toate astea care nu se văd, sunt făcute de cineva.
După primul an de bâjbâit, au urmat 7 ani care au trecut ca valul. Unii ani au fost mai grei, alții mai liniștiți, unii mai apăsători ca alții. La un an de la sosire mea în organizație s-a schimbat boardul și am început să vorbesc și să lucrez tot mai des cu Miha și Yeti (poate ne vedem anul acesta să facem o foto împreună). În mod sigur, mai sunt astăzi aici, datorită lor. Către ei m-am întors cel mai des să le spun că și un paper scout are suflet de cercetaș, să primesc susținere sau să zic hai că putem, o luăm de la capăt.
Am făcut în toți acești ani un carusel de roluri și liste interminabile de to do-uri. Am plâns și am tras pe coate de nu știu câte ori, am râs cu poftă și m-am bucurat timid de multe ori. Pentru că pentru mine e o carieră, pentru mine e coloana mea vertebrală, pentru că pentru mine nu e opțional, dacă în această lume voluntariatul mai poate fi opțional. Am simțit mereu că am un business pe mâini care trebuie să-l cresc, un business care nu mi-a adus niciodată resurse materiale mie personal, ci comunității sau României. Ori să faci profit lucrând cu unități ca bunătate, entuziasm, eficiență, experiențe, atenție, valori, voluntariat, nu-i o misiune ușoară. M-am întrebat de multe ori de ce aleg să fac asta.
Pandemia m-a întors pe dos, oricât de Ioana d’Arc mă proiectez eu. Cu un ghiont de la colegii de la FDSC, din vara trecută am decis că e necesar să am mai multă grijă de mine dacă mai vreau să ajut pe alții. Fac pași foarte timid.
Conduc biroul executiv al acestei organizației în spiritul cercetășesc. Mă gândeam că e un model de management despre care aș vrea să scriu cândva. Merci Cristi că mă determini să-l așez și mai bine. Cred că am crescut natural și sustenabil în anii aceștia, autentic, cu rezultate măsurate în indicatori - 7 oameni în echipă, buget de 5 ori mai mare, o mulțime de experiențe și inițiative susținute. Deopotrivă am greșit de nenumărate ori, lăsându-mi să-mi scape printre degete lucruri mari pentru că m-am aplecat prea mult către lucrurile mici, pentru că uneori armonia între angajați și voluntari nu e ușoară, pentru că îți dai seama târziu despre de unde vine încrederea și câte și mai câte greșeli.
Astăzi vorbim de KPI, planificări, campanii, strategii ca și când am fi o corporație. O corporație care își măsoară performanța în cantitatea de bine lăsată în urmă. Și am ajuns aici pentru că un grup foarte limitat de cercetași, de altfel voluntari, au crezut și în cercetașii de hârtie (paper scout așa cum sunt numiți adesea angajații din organizațiile de cercetași) și pentru că un alt grup de profesioniști (în comunicare, educație, manageri de proiecte, oameni de vânzări etc.) au decis să-și practice cariera în cercetășie. La 8 ani distanță și la această aniversare palindromică le sunt recunoscătoare lor, celor care au văzut cercetășia din alt unghi în tot cercul ăsta imens.
Și viața mea profesională este despre a fi liantul într-o mare masă de voluntari și o echipă mică de profesioniști. Poate de asta merg des cu bicicleta, echilibrul mereu ajută.
Sunt curioasă despre cum va arăta cercetășia peste alți 8 ani. Și unde voi fi peste alți 8 ani.
Am aterizat împreună cu o rază soare. O întorc în ordine aleatorie către Vasile, Bianca, Radu, Miha, Yeti, Sorin, Nadia, Adi, Anca, Gabi, Dana, Andreea, Raluca, Loredana, Bianca, Livia, Maria, Catrinel, Florina, Claudia, Anca, Andreea, Andreea.
Mintea mea a tot căutat să-și clarifice în ultima perioadă care e atributul cel mai fidel acum la final de trei / șase ani împreună. Nu am să mă refer la viziunea lui absolut fantastică de a-ți trăi viața și cât de multe a lăsat în urmă alături de colegii lui, asta citiți voi în rapoarte și povestiți nepoților sau trăiți pe propria piele. Am tot scris aleatoriu, doar despre ce a însemnat să facem echipă:
leadership autentic – sunt sigură că sunt oameni mai pricepuți ca mine care ar putea să-i descrie stilul de leadership. eu o sa spun doar că este despre oameni și fără rabat de la obiectivul nostru: cercetășie cu impact
cel mai tare șef – nu știu daca i-am spus așa vreodată. diferența dintre șef și lider e foarte mare, a doua variantă a fost prezentă în esență pură în fiecare moment
cel care m-a învățat să-mi plătesc facturile noaptea pentru că există lucruri pe care le poți face când ești obosit
cealaltă parte a contractului de entuziasm semnat acum trei ani și încheiat de curând, așa cum a început – en toute confiance
memoria unui elefant – in cel mai mic detaliu
modelul de cercetaș care în fiecare zi se străduie să fie versiunea lui cea mai bună
cel care mi-a spus povestea lui Momo
colegul de bancă care știe și când îți e bine și când îți e mai puțin bine
cel mai corect om de pe pământ
singura persoana cu care nu m-am certat niciodată
Și lista tot continua…
Cumva de câteva zile am găsit atributul ăsta care îmi place mult. În salutul cercetășesc degetul mare peste cel mic simbolizează că cel mare îl ajută pe cel mic.
Și atunci am conchis că Yeti e fratele meu cel mare la cercetași. Pentru că m-a crescut profesional în ultimii ani și mi-a fost model, pentru că a știut să creeze un mediu sigur în care eu să fac tot ce e mai bine, pentru că are un simț fantastic de a împărți, pentru că m-am putut baza mereu pe el, pentru că a existat un respect reciproc între noi, pentru că a știut să fie acolo în toate momentele dificile și să mă susțină să mergem mai departe, pentru că a fost acolo în toate momentele faine să putem celebra împreună și desigur pentru că mi-a dăruit acest site ca acum să pot să lăcrimez și eu undeva scriind!
aici un pic de inspirație: https://yeti.albascout.ro/blog/
l.e. simt că articolul ăsta o să aibă o formă vie, unde eu tot o să adaug chestii
