De ce am ales să rămân încă ONGistă / angajată la cercetași?

Pentru că în ultimul timp m-am confruntat cu tot felul de provocări în a găsi oameni în echipă, am zis că e un moment bun să listez de ce eu fac parte din această echipă:

  • de ce-ul meu cel mai important pentru tot alegerile pe care le-am făcut cu privire la locurile de muncă este suprapunerea (uneori aproape perfectă) între valorile personale și valorile entității / comunității în beneficiul căreia îmi pun la bătaie timpul, energia, competențele etc.;
  • pentru că într-o organizație atât de mare inevitabil e mereu ceva de făcut – ori asta duce mereu la fel de inevitabil la învăța să fii mai bun în organizare, planificare, prioritizare, luarea deciziilor etc.;
  • în echipa executivă a cercetașilor pe care am onoarea să o coordonez de acuși 10 ani, am pus pe primul loc oamenii – tot timpul și la modul cel mai serios și generos posibil;
  • flexibilitatea programului – eu nu am fost și greu de crezut că voi fi vreodată omul cu cartela de pontaj după mine – accentul cade pe rezultatele agreate în timpul agreat;
  • diversitatatea opiniilor și acceptarea acestora mă determină să exersez mereu să fiu un om mai bun, mai tolerant;
  • dacă iubești voluntariatul, aici e locul în care el este tratat așa cum se cuvine, cu respect și cu apreciere;
  • sunt locuri în care vezi impactul muncii tale punând mâna și făcând la firul ierbii, sunt locuri în care vezi impactul muncii tale prin mâinile altora, ale căror mâini sunt mai agile, antrenate pentru durabilitate, au pielea mai catifelată etc. – aici e locul în care poți testa ambele perspective

Tu ce ai adăuga? De ce-ul tău care este?

Ai găsit un de ce care se suprapune cu de ce-ul meu? Uită-te la joburile pe care le avem deschise și hai în echipa Cercetașii României!

scout.ro

​​Gânduri (22.02.2022)

​Astăzi e Ziua Gândului în Cercetășie și ziua tuturor celor peste 50 de milioane de copii, tineri și adulți care duc mai departe misiunea noastră de a construi prin educație cercetășească comunități durabile. Vă sunt recunoscătoare tuturor că îmi țineți antrenată viața, să aveți o zi pe deplin cercetășească!


În flight mode pentru prima dată după mai bine de 2 ani, am zis că nu e întâmplător și e un moment bun pentru un proces terapeutic de scris, așa că mă pun să aștern gândurile pentru ​cei 8 ani în cercetășie. ​8 ani rotunzi văzu​ți​ poate câteodată din alt unghi​ pentru că orice cerc ale laturile lui.


Obișnuiesc de fiecare dată la aniversarea noastră să vă povestesc cu mândrie despre cei peste 1500 de voluntari ai noștri care sunt Gata Oricând să inspire în copii și tineri valorile noastre sau să vă povestesc cu entuziasm despre tinerii noștri fabuloși care la ora la care scriu străbat crestele celor 14 vârfuri de peste 2500 de m altitudine sau să vă povestesc cu uimire de miile de ore pe care împreună le adunăm în fiecare an pentru a lăsa lumea mai bună.

Le puteți urmări aventura aici


Dar poate niciodată până acum nu am vorbit despre ce înseamna să fii un profesionist în cercetășie, ce înseamnă să servești cercetășia full time job sau full time life.


M-am angajat la cercetași în 2014 pe poziția de Director Executiv. Eram directorul meu, fiind singura angajată, și totodată ​angajata a 4500 de cercetași dacă îmi amintesc bine numărul de atunci, pe care îi consideram șefii mei. Acum mă pot uita cu zâmbetul pe buze la situația asta, atunci sigur nu.​ Un model de organigrama foarte diferit față de cele clasic întâlnite, care uneori arată pentru mine ca o clepsidră, unde scopul​ ​este nu sugrumi mijlocul. ​Veneam cu un nivel de așteptări profesionale foarte ridicate, era o oportunitate de creștere pentru mine, să trec de la coordonarea de proiecte naționale la coordonarea de organizații naționale. Îmi imaginam o structură nemțească și un management coerent și așezat. Am avut noroc să am lângă mine atunci doi oameni faini (mulțumesc Bianca și Vasile), care mi-au ghidat inițierea prin cotloanele a ceea ce putea însemna un profesionist în cercetășie. A fost extrem de dificil pentru mine, eram un outsider aterizat într-o comunitate unită, eram un angajat vs. 1000 de voluntari. Știu că filmul Amelie și Exupery mi-au ridicat mereu moralul. Mă bucur acum că nu am renunțat atunci și aș îndruma orice tânăr să facă greșeala mea de a se arunca într-un ocean necunoscut, dar poate cu mai multă blândețe față de sine decât mi-am permis-o eu.


Primul meu gând a fost să-mi fac echipă, știam că rolul ăsta de one woman show nu face parte din mine. Visam la o echipă de 5 oameni în primul an. Haha, ce glumă. Am ales prima colegă – un om la fel de muncitor ca mine (poate totuși vorba asta despre moldoveni are un sâmbure de adevăr). Botezul în acest imens ocean alături de Nadia mi-a fost mai ușor. Am crescut împreună și îti mulțumesc că mi-ai tolerat atunci încăpățânarea de a performa. Probabil astea ne-a ajutat să fim astăzi unde suntem. Și poate și astăzi ne e la fel de greu, dar știu că facem ce facem cu demnitate și responsabilitate.


În prima vară am testat primul camp de cercetași. Le-am luat la copii amandine și savarine din oraș și le-am cărat într-un mod de neînchipuit acum, sus la Cioclovina. Azi mă uit râzând la imaginea asta. Vlad merci că nu te-ai opus și Radu merci că mi-ai tolerat atunci imaturitatea și dorința de a face echipă mai mult cu tinerii, decât cu adulții. În iarnă, mi-au luat și legat bocancii la UP, hmm.. nu părea ceva ce ar fi caracteristic pentru un director. Dar mereu, mereu, mă uitam la oamenii ăștia de făceau cercetășie ca la niște zeități. Și acum mai fac asta.

22 februarie 2015, Roșia Montană


1 an mai târziu am decis să-mi depun promisiunea de cercetaș. Mi-am făcut invitație ca la orice nuntă și am trimis-o către toți cei ce îmi pavase călătoria. Știu că pare stupid, dar credeți-mă, dacă nu vă mai ascundeți sub vorba fac voluntariat 2h la cercetași, cercetășia îți intră în casă cu rol sigur de soț / soție.  Îmi era în continuare extrem de dificil între cercetași, tânjeam în sufletul meu după poveștile lor și tânjesc și acum. Pentru că poveștile mele la cercetași au alte culori și alte aha​-​uri. ​Deși știu cu iubim deopotrivă albastru. ​Marea lor majoritate nu sunt despre copii în mod direct sau despre campuri, cât despre procese de management, despre formulare de finanțare depuse la 23.59, despre nopți petrecute în birou înainte de AGuri ca totul să iasă exemplar, despre cum faci rost de corturi pentru o jamboree în mai puțin de 48 de h înainte de începerea evenimentului, despre protocoale și alte lucruri politice, despre eficientizare, despre proceduri, despre contracte, planuri, strategii și exceluri, despre a motiva la nesfâșit oameni, despre a da încredere, a delega și a negocia. Pentru că toate astea care nu se văd​,​ sunt făcute de cineva.

După primul an de bâjbâit, au urmat ​7​ ani care au trecut ca valul. Unii ani au fost mai grei, alții mai liniștiți, unii mai apăsători ca alții. La un an de la sosire mea în organizație s-a schimbat boardul și am început să vorbesc și să lucrez tot mai des cu Miha și Yeti (poate ne vedem anul acesta să facem o foto împreună). În mod sigur​, ​mai sunt astăzi aici​, ​datorită lor. Către ei m-am întors cel mai des să le spun că și un paper scout are suflet de cercetaș, să primesc susținere sau să zic hai că putem, o luăm de la capăt.


Am făcut în toți acești ani un carusel de roluri și liste interminabile de to do-uri. Am plâns și am tras pe coate de nu știu câte ori, am râs cu poftă și m-am bucurat timid de multe ori. Pentru că pentru mine e o carieră, pentru mine e coloana mea vertebrală, pentru că pentru mine nu e opțional​, dacă în această lume voluntariatul mai poate fi opțional​. Am simțit mereu că am un business pe mâini care trebuie să-l cresc, un business care nu mi-a adus niciodată resurse materiale mie personal, ci comunității sau României. Ori să faci profit lucrând cu unități ca bunătate, entuziasm, eficiență, experiențe, atenție, valori, voluntariat, nu-i o misiune ușoară.​ ​M-am întrebat de multe ori de ce aleg să fac asta.


Pandemia m-a întors pe dos, oricât de Ioana d’Arc mă proiectez eu. Cu un ghiont de la colegii de la FDSC, din vara trecută am decis că e necesar să am mai multă grijă de mine dacă mai vreau să ajut pe alții. Fac pași foarte timid.


Conduc biroul executiv al acestei organizației în spiritul cercetășesc. Mă gândeam că e un model de management despre care aș vrea să scriu cândva. Merci Cristi că mă determini să-l așez și mai bine. Cred că am crescut natural și sustenabil în anii aceștia, ​autentic, ​cu rezultate​ măsurate în indicatori ​- 7 oameni în echipă, buget de 5 ori mai mare, o mulțime de experiențe și inițiative susținute​. Deopotrivă am greșit de nenumărate ori, lăsându-mi să-mi scape printre degete lucruri mari pentru că m-am aplecat prea mult către lucrurile mici, pentru că uneori armonia între angajați și voluntari nu e ușoară, pentru că îți dai seama târziu despre de unde vine încrederea și câte și mai câte greșeli.

Astăzi vorbim de KPI, planificări, campanii, strategii ca și când am fi o corporație. O corporație care își măsoară performanța în cantitatea de bine lăsată în urmă. Și am ajuns aici pentru că un grup foarte limitat de cercetași, de altfel voluntari, au crezut și în cercetașii de hârtie (paper scout așa cum sunt numiți adesea angajații din organizațiile de cercetași) și pentru că un alt grup de profesioniști (în comunicare, educație, manageri de proiecte, oameni de vânzări etc.) au decis să-și practice cariera în cercetășie.​ ​La ​8​ ani distanță și la această aniversare palindromică le sunt recunoscătoare lor, celor care au văzut cercetășia din alt unghi în tot cercul ăsta imens.


Ș​i viața mea profesională este despre a fi liantul într-o mare masă​ de voluntari și o echipă mică de profesioniști. Poate de asta merg des cu bicicleta, echilibrul mereu ajută.


Sunt curioasă despre cum va arăta cercetășia peste alți ​8​ ani.​ Și unde voi fi peste alți 8 ani.​


Am aterizat împreună cu o rază soare. O întorc în ordine aleatorie către ​Vasile, Bianca, Radu, Miha, Yeti, Sorin, Nadia, ​Adi, Anca, Gabi, Dana, Andreea, Raluca, Loredana, Bianca, ​Livia, Maria, ​Catrinel​, Florina, Claudia, Anca, Andreea, Andreea​.

despre fratele mai mare la cercetași

Mintea mea a tot căutat să-și clarifice în ultima perioadă care e atributul cel mai fidel acum la final de trei / șase ani împreună.
Nu am să mă refer la viziunea lui absolut fantastică de a-ți trăi viața și cât de multe a lăsat în urmă alături de colegii lui, asta citiți voi în rapoarte și povestiți nepoților sau trăiți pe propria piele.
Am tot scris aleatoriu, doar despre ce a însemnat să facem echipă:

  • leadership autentic – sunt sigură că sunt oameni mai pricepuți ca mine care ar putea să-i descrie stilul de leadership. eu o sa spun doar că este despre oameni și fără rabat de la obiectivul nostru: cercetășie cu impact
  • cel mai tare șef – nu știu daca i-am spus așa vreodată. diferența dintre șef și lider e foarte mare, a doua variantă a fost prezentă în esență pură în fiecare moment
  • cel care m-a învățat să-mi plătesc facturile noaptea pentru că există lucruri pe care le poți face când ești obosit
  • cealaltă parte a contractului de entuziasm semnat acum trei ani și încheiat de curând, așa cum a început – en toute confiance
  • memoria unui elefant – in cel mai mic detaliu
  • modelul de cercetaș care în fiecare zi se străduie să fie versiunea lui cea mai bună
  • cel care mi-a spus povestea lui Momo
  • colegul de bancă care știe și când îți e bine și când îți e mai puțin bine
  • cel mai corect om de pe pământ
  • singura persoana cu care nu m-am certat niciodată

Și lista tot continua…

Cumva de câteva zile am găsit atributul ăsta care îmi place mult. În salutul cercetășesc degetul mare peste cel mic simbolizează că cel mare îl ajută pe cel mic.

Și atunci am conchis că Yeti e fratele meu cel mare la cercetași. Pentru că m-a crescut profesional în ultimii ani și mi-a fost model, pentru că a știut să creeze un mediu sigur în care eu să fac tot ce e mai bine, pentru că are un simț fantastic de a împărți, pentru că m-am putut baza mereu pe el, pentru că a existat un respect reciproc între noi, pentru că a știut să fie acolo în toate momentele dificile și să mă susțină să mergem mai departe, pentru că a fost acolo în toate momentele faine să putem celebra împreună și desigur pentru că mi-a dăruit acest site ca acum să pot să lăcrimez și eu undeva scriind!

aici un pic de inspirație: https://yeti.albascout.ro/blog/

l.e. simt că articolul ăsta o să aibă o formă vie, unde eu tot o să adaug chestii

vederi cu drag. cine mai dorește?

Azi este o zi mai anapoda. Nu e o zi proastă, are entuziasm, dar n-am chef să respect regulile zilnice. Nu mi-am făcut exercițiile dimineață și nu mi-a fost chef nici de mâncare la prânz (oricum zic aici cum mă împac eu cu gătitul).

mi-am făcut o cafea și am luat cutia asta în brațe în mijlocul casei.

nu, nu e o poză greșită, așa frumos îmi bate soarele în casă

aseară cineva mi-a amintit de Amelie (n-am scris o postare despre, dar asta se aude pe fundal acum). de dimineață mi-am amintit de bucuria scrisorilor (de la Ordonanța Militară 3 mi se trage că m-am gândit să-mi scriu de mână și frumos toate declarațiile pe propria răspundere când o fi caz să ies). cum e mintea și cum se duce dacă o lași…

nu știu ce ați mâncat voi la prânz, dar eu am râs, am plâns (tot de bucurie), m-am entuziasmat și mai tare, am prins curaj, am visat, am văzut locuri, m-au luat doruri …

tura 1
tura 2

… și m-am întors. mai am, îmi e plin în casă de suflete și de oameni.

Așa că o să scriu vederi în perioada asta. Am timbre, am și câteva vederi, o să mai fabric altele, când o să rămân fără. Am și ceva hârtii frumoase, le pregătisem pentru declarații, dar poate scriu și ceva scrisori, dacă îmi vine.

O să le pun cândva la poștă, când o să ies pentru vreo urgență, dacă nu s-or închide cutiile poștale. Dacă da, o să le primiți mai încolo, ca amintiri din vremurile astea în care sufletele ni s-au întors către oameni.

Lasă-mi adresa dacă vrei să-ți scriu.

Uneori vederile ajung, alteori nu. Cert este că intenția și gândul bun se duc oricum.

p.s. 1 nu mă pricep la wordpress-uri și am ajuns aici adusă de o parapantă în zbor. dacă cineva știe cum aș putea ca link-urile de la articole să conțină numele articolului și nu niște cifre alandala, m-aș bucura să-mi spună.

p.s. 2 știți oare instrumentul ăla muzical – trianglu? nu știu dacă asta se aude aici, dar mă gândeam să vă spun că mă topesc după simplitatea lui.

aștept adrese și backtowork

despre (ne)gătit

Nu știu și nici nu-mi place să gătesc. Nu, nici nu mi-am pus rezoluție pe 2020 să învăț. Nu-mi place nici mirosul de mâncare din haine.

Până la vârsta asta am învățat că tre’ să facem în viață ce ne place și îi bine să valorificăm potențialul fiecăruia, nu să-i facem pe toți roboți.
Lăsând gluma la o parte (se știe cât glumesc eu :)) ) n-am avut niciodată nevoie pentru că în principiu mănânc multe leguminoase și cât mai puțin procesate și îmi e super drag să susțin localurile drăguțe cu mâncare delicioasă. Și unde nu e nevoie, se pare că nu apare nici iscusința.

Nu vreau să mă scuz, dar pot să spăl vase la infinit și pot să gătesc oricând cu drag pentru vegetarieni în campurile cercetășești (pot aduce dovezi).

Iată-ma făcând astăzi prima mâncare gătită reușită* (a nu se înțelege că e vreo grozăvie, dar am mai încercat să-mi fac niște paste zilele trecute, care au dat în foc și s-au lipit până am revenit eu la bucătărie)

Gânduri din bucătărie în ora asta de pauză de masă (se pare că atât durează să faci de mâncare, să mănânci și să scrii un articol):

  • am consumat într-o săptămână aproape o cutie de 100 de bețe de chibrit pentru că desigur folosesc 10 bețe la fiecare deschis de cuptor. nu vă imaginați că știu să fac ceva la cuptor, dar pot împărtăși cele 3 rețete:
    cartofi la cuptor: se ia tava, se spală. se iau cartofii, se spală. se pun cartofii în tavă. se pune tava în cuptor. se scoate tava, când miroase a cartofi la cuptor. e bine să aveți unt și brânză în frigider.
    conopidă la cuptor: se ia tava, se spală, se șterge, se pune o foaie de copt (ie, am foaie de copt în casă :p). se ia conopida, se spală și se face buchețele. se pun buchețelele în tavă. se stropesc cu ulei și sare. se pune tava în cuptor. se scoate tava, când miroase a conopidă la cuptor … arsă la cuptor (ar fi mai corect)
    — ah… și știu să pun la cuptor și sfeclă roșie. similar cu rețeta 1, dar ai mai mult timp de lucru, deci t1+t2
  • dacă pui Verdețurile de Provence în orice mâncare, ghici ce, toate mâncărurile au același gust … tananam … a Verdețuri de Provence (probabil ierburile astea nici nu se pun la gătit, ci în ceva salate, dar …)
  • am cea mai drăguță veselă și pot să răspund la întrebări detaliate despre ceramica românească

Nu o ieșit chiar rea tocana mea de dovlecel, dar, oricum, să vină primăvara și să trăiască sănătos domnul Stanciu să primesc delociosul coș de legume ASAT despre care am mai scris.

Până atunci, îmi e poftă de gogoși și back to work!

ela citește povești

acum ceva ani am primit o carte cu povești de spus la telefon de la Mădă. mulțumesc înzecit și acum.

am citit-o de nu știu câte ori de atunci și uneori frânturi din ea, la telefon (fie el și de messenger), către prieteni foarte apropiaţi sau familie.

pe 15 martie am decis să citesc în fiecare seară o poveste, pe la ora 22, de noapte bună, live pe facebook.
n-am niciun talent actoricesc, dar îmi plac mult poveștile. unele sunt mai faine, altele mai rudimentare. citesc din cartea Povești la telefon/ Gianni Rodari

povești citite cu drag:

gânduri:

  • mi-am amintit de cele 9 povestiri ale lui Salinger, abia aștept să le citesc
  • e super faină disciplina asta comunitară, a făcutului cu drag din drag
  • în continuare cred că făcând lucruri pentru ceilalți poți fi un om fericit. iubirea de sine se manifestă îndeaproape în ce faci pentru celălalt
  • știu sigur când mă spăl pe dinți seara
  • e sigur o coincidență stupidă ca toate coincidențele din viața mea că e o carte scrisă de un autor italian
  • am aflat că Oana Pelea citește poezii, recomand – Oana Pellea Oficial

#binefacembinegăsim #elaciteștepovești
#poveștilatelefondelaora22

Voi știți cum arată spanacul?

(se pare că am fost plecată pe mart(i)e și în aprilie am călătorit retur, așadar revin abia acum la scris, dacă tot e weekend și-s acasă)

(mi-am făcut o listă lungă de idei despre care vreau să scriu, așa că reîncep timid. și pentru că probabil nu o să am timp să scriu despre asta separat, vă rog eu mergeți să vedeți trăiți simțiți rămâneți fără cuvinte la Pădurea Spânzuraților a lui Afrim la TNB; minunăția asta este pur și simplu exemplu perfect pentru era spectatorului mut. am reușit să-mi iau a doua oară bilet, ca să înțelegeți despre ce vorbesc, pe lângă că e o luptă de să fii pe fază ca să-ți iei bilet, am făcut asta și a doua oară)

Șase rânduri mai jos vă întrebați probabil care e treaba cu spanacul.

anul acesta par îndrăgostită de o altă nuanță de verde.

Anul acesta sunt mândru și entuziasmat consumator ASAT.

Ce înseamnă ASAT?

… pe scurt și relevant pentru întrebare este că m-am abonat și primesc în fiecare zi de joi un coș cu legume proaspete

… pe lung și tot relevant, ASAT înseamnă:

  • un angajament reciproc în care un mic agricultor cultivă o anumită suprafață de teren doar pentru un grup de oameni – 20 la număr anul acesta; deci, cumva ai agricultorul tău 🙂
  • totul se întâmplă foarte transparent – semnezi un acord în care îți este prezentat costul total pentru recolta aprilie-noiembrie (costuri de producție, costurile de transport, salariul etc. împărțit la câte săptămâni există recoltă), ce anume primești săptămânal, cum sunt crescute și îngrijite legumele, ce semințe se folosesc etc.
  • e o oportunitate bună să sprijini agricultura locală, să oferi un loc de muncă, să mănânci sănătos și natural – se practică agricultura tradițională, fără îngrășăminte chimice și tratamente de sinteză (erbicide, pesticide), să susții un comerț echitabil plătind prețul corect, să susții practic dezvoltarea durabilă a comunității, despre care vă spuneam încă de la început că e unul din principiile după care mă topesc în viață

Dincolo de faptul că sunt super încântată, am mai descoperit niște bonus-uri ale acestui parteneriat, și-s numai la al doilea coș, deci, va urma…

bonus #1 cu 1.1., 1.2. și 1.3. – dacă sunt vegetariană s-ar zice că ar trebui să cunosc toate frunzele verzi, nu-i chiar așa în cazul meu. am primit un braț frumos, am uitat să-l întreb pe dl Stanciu ce e, așa că am rămas cu enigma pe săptămâna asta.

bonus #1.1. – învăț despre legume – de data aceasta cum arată spanacul (certitudinea va veni joia viitoare când îl voi întreba dacă e spanac sau nu); curioasă din fire am citit și uitat la poze azi despre leurdă, lobodă etc. și am mai aflat de la Bianca și de dragavei

bonus #1.2. – am testat cu brio cunoștințele prietenilor, tot întrebându-i ei ce cred că este

să zicem că-i spanac deocamdată

bonus #1.3. – sunat la mama, trimis poză, o conversație autentică ca de la mamă la fiică

bonus #2 – domnul ăsta super amabil ne aduce dacă vrem și ouă proaspete…

am ajuns la ceramica de Corund acasă în călătoria mea pe marte

bonus #3 – și câteodată ne face o surpriză, de exemplu mentă proaspătă … am deschis sezonul de limonadă și vise [apropo, nu mai am miere, poate știți un apicultor serios prin zonă. merci]

yami-yami

Hai în ASAT! Fiecare zi de joi poate fi mult mult mult mai bună decât vă puteți imagina!

p.s. îmi dau seama că e enervant ca titlu să nu bată cu prima fotografie din articol, dar e o ocazie bună să știi că ală e leuștean 🙂

despre moralitate

Cum weekendul acesta am fot liberă (vorba vine, am avut de fapt câte ceva de terminat și am rămas în București) și am promis de la început că voi scrie în fiecare weekend în care sunt acasă, mi-am așezat fila albă să scriu. (Am fost de mai demult la o conferință TNB unde a fost invitat … Mihai Șora și răspunsul la întrebarea Cum arată o zi de muncă obișnuită pentru dumnealui a fost: mă așez la masa de lucru cu o foaie albă în față și mă gândesc. Dacă nu e evident, îl apreciez mult pe … Mihai Șora, atât de mult încât domnul mi se pare prea puțin ca și modalitate de adresare.)

Dacă ar fi așa, aș scrie despre primăvara de afară, dar încă nu am scos bicicleta, deci, nimic fabulos. Sau despre ultimul film al lui von Trier. Singura recomandare pe care o am este să nu-l vedeți fix înainte să mergeți la somn.

Scriu pentru că săptămâna aceasta a fost plină ochi și mi-a facilitat interacțiuni diferite față de săptămânile mele obișnuite. Cercetășia este o mișcare atât de vastă și numeroasă încât fără să-ți dai seama poate deveni un fel de păienjeniș. Oamenii care se alătură ei (vreo 5500 în România acum) au valori similare, atitudini similare față de viață, chintesența aia cumva e la fel pentru toată lumea și ea îmi definește viața. Și se întâmplă atât de multe lucruri în intern încât căderea din păienjeniș, dacă nu ești atent, vine rar și de cele mai multe ori te cam lovește.

când am fost pe Camino, pe drumul ăsta era un păienjeniș în care se oglindea soarele atât de frumos. l-am fotografiat doar cu ochii atunci

Probabil știți că ne căutam contabil cu țiglele pe casă dintr-o postare anterioară, iar săptămâna aceasta am avut primul set de interviuri. Deci, o masă de oameni care au venit în sediu la noi, din lumi diferite față de a mea, din contexte sociale diferite, cu alt trai de viață, ghidați după alte norme.

Tot ce s-a întâmplat m-a scos din zona de confort și mi-au trebuit multe ore de reflecție și multe seri în care să mă întreb de ce și încă mai am de lămurit lucruri.

M-a șocat cât de toxice sunt mediile din care veneau oamenii, din medii în care tronează inegalitatea, lucratul la negru, oboseala fizică, presiunea socială, lupta după bani și cât mai mult consum, superioritatea excesivă, pedeapsa, lipsa de susținere, un mediu perfect care generează și întreține frica. (Am făcut un calcul cândva când am acceptat că una dintre responsabilități este asigurarea mediului de lucru pentru echipa din care fac parte. 24h avem cu toții. 8h dormim. 8h muncim. 8h le împărțim la film, cu familia, la cumpărături, în transportul public, citind etc. . Oamenii pe care îi avem lângă noi la locul de muncă și caracteristicile mediului în care lucrăm, ca și timp, au o pondere semnificativ mai mare de influență față de propria familie. Nu o fost ușor să accept că-s responsabilă de mediul în care își petrec colegii o treime din viața, dar fac tot ce știu și pot mai bine pentru asta, zi de zi.)

Au fost momente, în care nu știam dacă rolul meu este de psiholog sau angajator. O dată creată zona de confort, oamenii apreciau autenticitatea. A mea, a organizației, a ceea ce facem, a ceea ce ne face să facem. Ceva ce mie îmi este normalitate, devenea un fel de fir către păienjeniș pentru ei. Observam diferențe între cu <eșarfa la gât> și cu <cartela la gât>, dar fiecare cu deciziile lui.

Au fost momente în care m-am înfuriat și am zis bine, dar dacă toți oamenii sunt morali, de ce contextele pe care le co-creăm nu sunt la fel? Și m-am întors la aceeași concluzie la care mă întorc mereu: educația e cea care ghidează oamenii în viață spre o direcție sau alta. Și oricât de greu ar fi, chiar și acum în societatea de azi, rămâne singurul lucru în care cred: numai investind în educație mai putem produce schimbări în noi și în cei din jurul nostru în mai bine.

l.e. De când mă știu cred că am fost admiratorul moralității. De gura Ancăi Burlacu (care a citit acest articol) mi-am făcut ceva test de identificare a valorilor. I-am zis de atunci că nu cred în el, că nu e validat pentru România, dar printre altele rezultatul lui pare evident.

Mi-am dat lucrarea de diplomă pe moralitate (cu un titlu SFistic de-a dreptul – Gândire deontologică vs. gândire teleologică în judecata morală) și la câțiva ani distanță (mă rog, zeci, chiar) încă mi se pare un concept pe care dacă-l operaționalizezi îți poate defini viața. Mi se pare atât de cuprinzător.

Oameni buni, nici nu contează dacă ați fost sau nu la acest interviu, dar să știți că la bază sunteți niște ființe umane morale, oameni care au obligații, dar care au și drepturi, oameni care au o viață de trăit și fiecare moment de acum contează mai mult în esența lui decât cel de ieri sau mâine.

Sigur că drumul corect, moral este mai anevoios, dar la final are frumusețea și liniștea lui.

săgeata aia indică drumul bun. credit foto: Anca Burlacu

În esență avem o bază corectă. Dacă conștientizăm și cum fiecare act al nostru produce de la sine un conglomerat de alte acțiuni, suntem salvați. Dar pentru asta, ne trebuie încă un pic de educație. Și pentru asta, mă duc cu drag mâine la birou, îmi e foarte clar că cercetășia inspiră copiii și tinerii în a-și clădi casele cu valori, și nu cu cărămizi sau BCA.

Mergi în Polonia la European Jamboree 2020?

Cred că cercetășia este completă în viața unui/ unei tânăr/ tinere dacă el sau ea au trăit și o experiență internațională cercetășească. Și dacă e vorba și de o Jamboree, aproape că nici nu ar trebui să stăm pe gânduri! Dar, să facem o analiză succintă pentru care ar fi cazul să-ți faci cadou înscrierea la European Jamboree 2020 pentru că deadline-ul de înscriere e fix pe 22 februarie, ziua în care fiecare dintre noi merităm un cadou în plus 🙂

Relația mea cu Polonia a început de mai demult, pe vremea când câștigam cartea Pământul Făgăduinței a lui Władysław Reymont, un nobilat al sec. XX la un concurs organizat de Institutul Polonez (pe vremea aia numai eu îi știam, ei pe mine, nu). Acum am un respect deosebit pentru echipa Institutului Polonez din București și îi consider un partener aparte al Organizației.

După aia, tot de la ei am aflat de Janusz Korczak, un profesor ce a adus educația mai aproape de normalitatea ei: în centrul educației este copilul și respectul față de drepturile lui. Piaget spunea despre el: „Acest om minunat a avut curajul de a-și pune toată încrederea în copiii și adolescenții de care avea grijă, ajungând până în punctul în care le-a încredințat problema educației în propriile mâini, însărcinându-i cu cele mai grele probleme, care cer mari responsabilități”. Îmi e foarte drag, îl asociez mult cu cercetășia, deși probabil nu a fost cercetaș.

Un pic de Chopin și se adunase suficientă cultură poloneză, încât să-mi fi dorit să ajung acolo. Am găsit un oraș de un verde curat, cu o atenție specială pentru oameni. E drept că l-am văzut după ce un an de zile nu văzusem în fața mea altceva decât multă muncă pentru RoJAM, dar ziceți voi dacă nu-i verde sau suficient de verde încât să fie bifat criteriul țara în care are loc Jamboreea?

verde crud. verde

Poate puțini dintre voi vă amintiți sau știți dar Polish Scouting and Guiding Association a fost contracandidatul pentru Korea Scout Association la organizarea Jamboreei Mondiale din 2023. În Conferința Mondială de la Baku din 2017, organizația noastră le-a oferit votul de încredere polonezilor, dar câștigătorii aleși democratic au fost cercetașii coreeni. Așadar, dacă un lucru pe care îl luați în calcul este dacă administrativ lucrurile vor fi bine organizate în 2020, nu avem de ce să ne facem griji. Un oraș și o echipă de organizare pregătite să susțină o Jamboree Mondială am convingerea că vor fi o gazdă excelentă pentru o Jamboree Europeană.

Am avut ocazia să-i vedem pe cercetașii polonezi de multe ori în acțiune – și la noi în Jamboree și la un camp făcut la Pleșa vara trecută pentru cercetașii noștri și alți copii din comunitatea polonă din Bucovina – încât le putem valida calitatea iscusită în ale organizării.

Oferta de programe e atrăgătoare și obiectivele de învățare pe măsură și mă gândesc încă o dată cât de multe vieți o să schimbe experiența asta din 2020 și devin nostalgică pentru anul în care am pus umărul la Jamboreea noastră!

O jamboree pe o insulă, într-o țară verde și cu respect față de oameni, de o creativitate de invidiat având în vedere istoria lor, ce te-ar opri să mergi?

https://ej2020.org

Detalii despre înscriere aici și echipa de organizare sigur are toate răspunsurile de care aveți nevoie.

… primul articol fără mâzgâlituri