Deși majoritatea oamenilor mă știu că-s toată ziua pe munte sau că mut munții din loc, sunt și eu un om vulnerabil, la fel ca toții ceilalți, care recunosc ori ba.
Așa că azi am fost prima dată la munte … singură.
Sâmbătă mi-a trecut prin suflet că mi-ar prinde bine o tură, dar am zis că și niște odihnă ar fi bună. Așă că m-am culcat cu alarma la 7, și am zis că dacă o amân înseamnă că odihnă câștigă tura asta.
Sună alarma, o închid de tot.
Mă trezesc o oră mai târziu, îmi fac cafea, o și beau chiar în tihnă citind motivaționale de duminică și decid deodată, foarte pe repede-nainte că vreau totuși să merg. Și în 20 min am ieșit din casă cu duș făcut, cu frontală, cu sandviș și ciocolată, nu oricum.
Îmi iau din gară un mucenic (vorba vine, o chestie colorită cu gust amestecat de polonez și ceva apă cu zahăr), ajung mult mai la timp decât ultimele trenuri prinse la minut și mă încântă că e soare și frumos afară.
Drumul trece repede, câteva emailuri și s-a dus. Hop… Sinaia
Mă uit în diagonală pe hartă în tren, îmi zic că poate urc până la cota la o cafea sau poate la stânci, sau stau la o cafea dacă nu o fi soare prin oraș. Nimic concret.
Ajung, urc scările repejor de la gară, încă două străduțe stânga – dreapta pe unde mai fusesem, gâfâi de 10 ori la deal că am cam ratat iarna asta, și hop primesc alerta-sms : urs pe strada Furnica. Mă uit pe hartă, eram la 50 de m de stradă, dar în mijlocul orașului încă. O doamnă de la o pensiune îmi zice – aveți grijă cum coborâți, că e urs mai jos; eu urcam. Și de aici începe agitația sau fâsticeala.
Înaintez așa tiptil, mă tot uitam stânga – dreapta, mergeam pe bandă roșie, dar fără niciun elan, mă gândeam tot la urs, ajung într-un final la lizieră. Erau 2h de urcat până la cafeaua de la cotă, eu eram tare neclară, mă uit pe hartă, văd că la stânga e gondola, îmi zic hai că merg până acolo în plimbare, la urma urmei nu am venit să cuceresc ceva, ci mai mult să testez niște bocanci și să iau un pic de aer.
Ajung – gălăgie, muzică peste muzică, mașini, mă noroiesc pe acolo degeaba pe o potecă încercând să scap de haos, mă supăr și fac cale întoarsă. Mă tot gândeam că nu e ok, că urși, că oameni, că grup, că degeaba etc.
Și mergând bosumflată mă întreb da de ce am plecat de acasă, care a fost intenția și unde mi-o plecat mintea hai-hui de la ea?
Și intenția a fost să merg să mă bucur de soare la aer curat ca să-mi mai încarc sufletul.
Și o dată ce mi-am amintit, deși era deja ora 14, mă uit pe hartă, și-mi zic ca am timp să merg până la stâncile Franz Josef. Zis și făcut. Desigur că nu era nimeni pe traseu la urcat și a durat un pic să mă acomodez și am urcat cam val-vârtej.
Dar m-am contopit la un moment dat cu sunetele naturii, cu mirosul de brad, cu pașii fermi, cu albastrul de deasupra, cu soarele ce mă tot ghida. Am ajuns sus și a părut cea mai meritată gură de apă și soarele m-a răsplătit în toată splendoarea lui.
Pe măsură ce gândurile neavenite s-au cărat, totul a fost diferit și eu eram acolo prezentă în prezent cu bucurie.
Pe drum spre coborâre, am zis că merg să mănânc o prăjitură la Pelișor să celebrez, dacă nimeresc drumul. Mereu când coboram de la stânci făceam diversiuni. M-am ajutat un pic de hartă, că mi-am amintit că e și ziua lui Jo și parcă n-aș rata prăjitura să o sărbătoresc și pe ea.
Cam asta e povestea, dar regula zice să vedem lecția învățată: să-mi fac un plan mai clar sau să exprim intenția mai ferm despre ce vreau să fac ca să am la ce să mă întorc când apar fricile.
Dacă mai merg singură, da, mai merg, e doar un exercițiu și niște mușchi de antrenat. Și să fim totuși serioși, asta nu a fost o *tură la munte. Sigur, prefer compania, aia face sensul călătoriilor de multe ori. Așadar, dacă ai chef de o tură la munte, dă-mi un semn. Am și fluier și clopoțel.
E posibil ca ziua mea de azi să fie influențată de podcastul Simplu și fain cu psihologul Niculina Gheorghiță și de filmul Spiritele din Inisherin, care mi-au încântat ziua de sâmbătă și pe care le recomand.
