Voi știți cum arată spanacul?

(se pare că am fost plecată pe mart(i)e și în aprilie am călătorit retur, așadar revin abia acum la scris, dacă tot e weekend și-s acasă)

(mi-am făcut o listă lungă de idei despre care vreau să scriu, așa că reîncep timid. și pentru că probabil nu o să am timp să scriu despre asta separat, vă rog eu mergeți să vedeți trăiți simțiți rămâneți fără cuvinte la Pădurea Spânzuraților a lui Afrim la TNB; minunăția asta este pur și simplu exemplu perfect pentru era spectatorului mut. am reușit să-mi iau a doua oară bilet, ca să înțelegeți despre ce vorbesc, pe lângă că e o luptă de să fii pe fază ca să-ți iei bilet, am făcut asta și a doua oară)

Șase rânduri mai jos vă întrebați probabil care e treaba cu spanacul.

anul acesta par îndrăgostită de o altă nuanță de verde.

Anul acesta sunt mândru și entuziasmat consumator ASAT.

Ce înseamnă ASAT?

… pe scurt și relevant pentru întrebare este că m-am abonat și primesc în fiecare zi de joi un coș cu legume proaspete

… pe lung și tot relevant, ASAT înseamnă:

  • un angajament reciproc în care un mic agricultor cultivă o anumită suprafață de teren doar pentru un grup de oameni – 20 la număr anul acesta; deci, cumva ai agricultorul tău 🙂
  • totul se întâmplă foarte transparent – semnezi un acord în care îți este prezentat costul total pentru recolta aprilie-noiembrie (costuri de producție, costurile de transport, salariul etc. împărțit la câte săptămâni există recoltă), ce anume primești săptămânal, cum sunt crescute și îngrijite legumele, ce semințe se folosesc etc.
  • e o oportunitate bună să sprijini agricultura locală, să oferi un loc de muncă, să mănânci sănătos și natural – se practică agricultura tradițională, fără îngrășăminte chimice și tratamente de sinteză (erbicide, pesticide), să susții un comerț echitabil plătind prețul corect, să susții practic dezvoltarea durabilă a comunității, despre care vă spuneam încă de la început că e unul din principiile după care mă topesc în viață

Dincolo de faptul că sunt super încântată, am mai descoperit niște bonus-uri ale acestui parteneriat, și-s numai la al doilea coș, deci, va urma…

bonus #1 cu 1.1., 1.2. și 1.3. – dacă sunt vegetariană s-ar zice că ar trebui să cunosc toate frunzele verzi, nu-i chiar așa în cazul meu. am primit un braț frumos, am uitat să-l întreb pe dl Stanciu ce e, așa că am rămas cu enigma pe săptămâna asta.

bonus #1.1. – învăț despre legume – de data aceasta cum arată spanacul (certitudinea va veni joia viitoare când îl voi întreba dacă e spanac sau nu); curioasă din fire am citit și uitat la poze azi despre leurdă, lobodă etc. și am mai aflat de la Bianca și de dragavei

bonus #1.2. – am testat cu brio cunoștințele prietenilor, tot întrebându-i ei ce cred că este

să zicem că-i spanac deocamdată

bonus #1.3. – sunat la mama, trimis poză, o conversație autentică ca de la mamă la fiică

bonus #2 – domnul ăsta super amabil ne aduce dacă vrem și ouă proaspete…

am ajuns la ceramica de Corund acasă în călătoria mea pe marte

bonus #3 – și câteodată ne face o surpriză, de exemplu mentă proaspătă … am deschis sezonul de limonadă și vise [apropo, nu mai am miere, poate știți un apicultor serios prin zonă. merci]

yami-yami

Hai în ASAT! Fiecare zi de joi poate fi mult mult mult mai bună decât vă puteți imagina!

p.s. îmi dau seama că e enervant ca titlu să nu bată cu prima fotografie din articol, dar e o ocazie bună să știi că ală e leuștean 🙂

despre moralitate

Cum weekendul acesta am fot liberă (vorba vine, am avut de fapt câte ceva de terminat și am rămas în București) și am promis de la început că voi scrie în fiecare weekend în care sunt acasă, mi-am așezat fila albă să scriu. (Am fost de mai demult la o conferință TNB unde a fost invitat … Mihai Șora și răspunsul la întrebarea Cum arată o zi de muncă obișnuită pentru dumnealui a fost: mă așez la masa de lucru cu o foaie albă în față și mă gândesc. Dacă nu e evident, îl apreciez mult pe … Mihai Șora, atât de mult încât domnul mi se pare prea puțin ca și modalitate de adresare.)

Dacă ar fi așa, aș scrie despre primăvara de afară, dar încă nu am scos bicicleta, deci, nimic fabulos. Sau despre ultimul film al lui von Trier. Singura recomandare pe care o am este să nu-l vedeți fix înainte să mergeți la somn.

Scriu pentru că săptămâna aceasta a fost plină ochi și mi-a facilitat interacțiuni diferite față de săptămânile mele obișnuite. Cercetășia este o mișcare atât de vastă și numeroasă încât fără să-ți dai seama poate deveni un fel de păienjeniș. Oamenii care se alătură ei (vreo 5500 în România acum) au valori similare, atitudini similare față de viață, chintesența aia cumva e la fel pentru toată lumea și ea îmi definește viața. Și se întâmplă atât de multe lucruri în intern încât căderea din păienjeniș, dacă nu ești atent, vine rar și de cele mai multe ori te cam lovește.

când am fost pe Camino, pe drumul ăsta era un păienjeniș în care se oglindea soarele atât de frumos. l-am fotografiat doar cu ochii atunci

Probabil știți că ne căutam contabil cu țiglele pe casă dintr-o postare anterioară, iar săptămâna aceasta am avut primul set de interviuri. Deci, o masă de oameni care au venit în sediu la noi, din lumi diferite față de a mea, din contexte sociale diferite, cu alt trai de viață, ghidați după alte norme.

Tot ce s-a întâmplat m-a scos din zona de confort și mi-au trebuit multe ore de reflecție și multe seri în care să mă întreb de ce și încă mai am de lămurit lucruri.

M-a șocat cât de toxice sunt mediile din care veneau oamenii, din medii în care tronează inegalitatea, lucratul la negru, oboseala fizică, presiunea socială, lupta după bani și cât mai mult consum, superioritatea excesivă, pedeapsa, lipsa de susținere, un mediu perfect care generează și întreține frica. (Am făcut un calcul cândva când am acceptat că una dintre responsabilități este asigurarea mediului de lucru pentru echipa din care fac parte. 24h avem cu toții. 8h dormim. 8h muncim. 8h le împărțim la film, cu familia, la cumpărături, în transportul public, citind etc. . Oamenii pe care îi avem lângă noi la locul de muncă și caracteristicile mediului în care lucrăm, ca și timp, au o pondere semnificativ mai mare de influență față de propria familie. Nu o fost ușor să accept că-s responsabilă de mediul în care își petrec colegii o treime din viața, dar fac tot ce știu și pot mai bine pentru asta, zi de zi.)

Au fost momente, în care nu știam dacă rolul meu este de psiholog sau angajator. O dată creată zona de confort, oamenii apreciau autenticitatea. A mea, a organizației, a ceea ce facem, a ceea ce ne face să facem. Ceva ce mie îmi este normalitate, devenea un fel de fir către păienjeniș pentru ei. Observam diferențe între cu <eșarfa la gât> și cu <cartela la gât>, dar fiecare cu deciziile lui.

Au fost momente în care m-am înfuriat și am zis bine, dar dacă toți oamenii sunt morali, de ce contextele pe care le co-creăm nu sunt la fel? Și m-am întors la aceeași concluzie la care mă întorc mereu: educația e cea care ghidează oamenii în viață spre o direcție sau alta. Și oricât de greu ar fi, chiar și acum în societatea de azi, rămâne singurul lucru în care cred: numai investind în educație mai putem produce schimbări în noi și în cei din jurul nostru în mai bine.

l.e. De când mă știu cred că am fost admiratorul moralității. De gura Ancăi Burlacu (care a citit acest articol) mi-am făcut ceva test de identificare a valorilor. I-am zis de atunci că nu cred în el, că nu e validat pentru România, dar printre altele rezultatul lui pare evident.

Mi-am dat lucrarea de diplomă pe moralitate (cu un titlu SFistic de-a dreptul – Gândire deontologică vs. gândire teleologică în judecata morală) și la câțiva ani distanță (mă rog, zeci, chiar) încă mi se pare un concept pe care dacă-l operaționalizezi îți poate defini viața. Mi se pare atât de cuprinzător.

Oameni buni, nici nu contează dacă ați fost sau nu la acest interviu, dar să știți că la bază sunteți niște ființe umane morale, oameni care au obligații, dar care au și drepturi, oameni care au o viață de trăit și fiecare moment de acum contează mai mult în esența lui decât cel de ieri sau mâine.

Sigur că drumul corect, moral este mai anevoios, dar la final are frumusețea și liniștea lui.

săgeata aia indică drumul bun. credit foto: Anca Burlacu

În esență avem o bază corectă. Dacă conștientizăm și cum fiecare act al nostru produce de la sine un conglomerat de alte acțiuni, suntem salvați. Dar pentru asta, ne trebuie încă un pic de educație. Și pentru asta, mă duc cu drag mâine la birou, îmi e foarte clar că cercetășia inspiră copiii și tinerii în a-și clădi casele cu valori, și nu cu cărămizi sau BCA.

cum de

După ce am publicat pe facebook notița de 5 ani și un pic și-s fericită s-au întâmplat două lucruri.

(nu, nu am fost acceptată la Școala de comunicare de la Khastalia așa cum ați intui și-s fericită).

Unu – Am primit userul și parola pe desteapta.ro de la Yeti cred că imediat ce a terminat el de citit articolul.

Când primești de la șeful tău, faci, nu comentezi. Nu.

A fost un moment așa fain – una că nu mă așteptam, doi că nu mă așteptam deloc, trei că nici nu-mi trecea prin minte că s-ar putea întâmpla ca să mă aștept la asta și patru pentru că am primit de la el acest cadou.

Ca orice a-tehnică în loc să verific că e chiar pe bune logându-mă pe site, l-am întrebat de vreo trei ori dacă chiar e pe bune sau face bâză de mine (o expresie nou învățată care sună fain, un fel de <faci mișto de calitate de mine>). Cert e că era pe bune!

Doi – m-am simțit îndatorată motivată pentru că mi s-a părut uau ca în anul 2019 când oricine care dă scroll pe facebook se uită doar la video și la foto dacă-s cu pisici, să primesc la un text de aproape 2 pagini word, atâta apreciere. Recunoscătoare vă sunt.

(Motivația asta a fost super productivă pentru că m-a determinat să scriu un nou apel de angajare pentru contabil, apel la care am primit vreo 45 de CVuri în câteva zile, deci, mi-s mândră de el.)

Bun, mai am de lămurit de ce desteapta.ro și ce se întâmplă pe desteapta.ro.

Puținii oameni care mă cunosc, dar cred că și cei mulți care zic că mă cunosc deși știu puține lucruri despre mine, nu m-ar asocia niciodată cu asta. Sună așa – deloc modest, deloc poetic, deloc eli(ti)st.

Pe vremea când Mihaela Ciobanu scria procesele verbale ale ședințelor de Consiliu Director și pe aceeași vreme când Vlad Hodor făcea mai multă grafică pentru cercetași, le dădeam mereu feedback pe ce lucrau, pentru că așa sunt eu, perfecționistă de fel. Și acum fac la fel, mereu am ceva de zis. Așa s-a născut vorba <bine că ești tu deșteaptă> și mai departe ideea de desteapta.ro.

Dar ca să nu dezamăgesc pe nimeni, fac o pauză acum în timp ce editez aici și mai îmi fac încă o dată Ravenul că să am și acest răspuns.

134 zice tabelul de IQ dacă mai știu să calculez bine percentilele pe aici (oricum 59 din 60 e foarte bine, până și eu par mulțumită). Deci, conform DEX aș merita desteapta.ro.

(Acum toți psihologii îmi vor zice că relevant e EQ, și așa o fi, dar pe vremea când eu am terminat facultatea, nu se discuta despre așa ceva. Așadar, dacă aveți ceva teste validate pe România, primesc cu drag și-s chiar curioasă).

Și al doilea lucru ce-l am de lămurit pentru mine, că pentru voi e doar o curiozitate, este despre ce voi scrie.

Deocamdată constat că pot scrie cu la fel de multe cuvinte pe câte poate vorbi Gherman și pot face, la fel ca și el, multiple paranteze.

O să scriu opinii atipice despre experiențele mele sau tipice despre experiențele mele atipice. Uneori o să scriu doar titlurile.

Eu mă topesc deocamdată după educație. viață. cercetășie. bicicletă. natură. munte. filme vechi. albastru. Sala Radio. dezvoltare durabilă. cafeaua cu cardamon. oameni deștepți.

Mi-s dragi, dar încă nu mă topesc: zborul cu parapanta. managementul. teatrul. mersul alandala. psihologia. iubirea. fotografia. strategiile organizaționale. lucrurile simple și super eficiente.

Deci, probabil, despre asta.

O să fie o treabă atipică pentru început pentru mine. De aia am pus la header și o poză cu marea. Eu mă topesc după munte și apa nu-i în opțiunile mele. De aia articolul acesta nu are și foto.

O să fac multe tăieturi pentru că mie îmi place să scriu cu stiloul.

Deocamdată am promis că voi scrie după fiecare zbor cu parapanta și în fiecare weekend în care stau acasă (pare o modalitate bună să fac socotelile la final de an).

Dar știți cum e, când ești mic ești sigur că îți vei face o familie și îți vei cumpăra o casă. Timpul trece, și alte lucruri se întâmplă și nu mai ești așa sigur că vei avea o casă și o familie. Nu pentru că nu ți le planifici, ci pentru că Universul merită cunoscut.

de 5 ani și un pic și-s fericită

(articol publicat inițial ca notiță pe pagina de facebook)

un fel de TL;DR – Câți dintre voi lucrați de mai bine de 5 ani în același loc, în mod conștient, și sunteți fericiți?

Contextul în care scriu poate e unul atipic pentru mine, dar e un exercițiu relevant pe care am ales să-l fac.

Aseară m-am întors de la Drobeta (unde a fost o zi magică pentru că să zbori cu parapanta e magic, dar ieri chiar a fost special, dar despre acest lucru într-un alt episod sau exercițiu, spuneți-i cum vreți) cu Dănuț Stîngă, cu care m-am întâlnit pur întâmplător, așa cum a fost toată ziua de ieri, pur întâmplătoare pentru Daniela, în gara la Severin (nu mă repet, atâta că orașul acesta are două nume, unul pentru oaspeți și unul pentru locuitorii lui).

Dănuț e senior la noi în organizație, adică un tânăr de 19 ani care crede în cercetășie. [În timp ce am povestit cu el, mă gândeam că aș vrea să am ocazia să le spun o dată părinților lui că e un băiat fain, așa că mamă/ tată de Dănuț dacă sunteți pe rețelele de socializare, profit de ocazie să vă mulțumesc și să vă apreciez pentru modul în care l-ați educat]. Dănuț aseară mi-a pus vreo 2 ore la rând multe întrebări, curgeau una după alta și parcă simțeam că le avea deja undeva ordonate numai cât aștepta să mă prindă o dată să mă ancheteze. De fapt, erau 4-5 întrebări cred, poate curiozități ale unui tânăr, obișnuite, dar care antrenau în mine multă reflecție: de când lucrezi la cercetași? cât mai vrei să lucrezi la cercetași? de ce ai ales să lucrezi într-un ONG? cum ai început să faci voluntariat și de ce?

Astăzi mi-a apărut pe facebook fotografia de acum 5 ani, era imediat după întâlnirea de uimire ca parte din procesul de onbording. Întâlnirea de uimire a fost un weekend la Nocrich Scout Centre în care 15 oameni au încercat să-mi spună într-un singur weekend ce au făcut cercetașii în ultimii 20 de ani de activitate. 20 de ani de activitate și pe vremea aia poate 3500 de membri, cercetași activi, care aveau activități săptămânale. Îmi amintesc perfect că am scris un caiet de matematică cu notițe atunci.

Tot Dănuț m-a întrebat aseară cum am cunoscut-o pe Dana (de la onomastică căreia mă întorceam). Și mi-am dat seama că scriu rar, foarte rar, azi m-am chinuit un pic prin google calendar să-mi dau seama la ce eveniment am întâlnit-o prima dată. Și tot azi, căutând, am găsit invitația de la promisiunea mea de cercetaș, care cuprinde călătoria primului meu an la cercetași, lună de lună, cu detalii despre lucrurile trăite și învățate. Și mi-a fost drag astăzi să o recitesc și aproape să o retrăiesc.

Mi-am promis anul acesta că dacă ratez să fac un lucru pe care mi l-am propus, am să-l înlocuiesc. Mi-am dorit să aplic la Școala de comunicare de la Khastalia și am ratat înscrierea, așadar am decis să scriu această notiță ca exercițiu de comunicare, de împărtășire.Știu că numai încercând, învățând, poți progresa.

Știu că dacă aș comunica mai mult și mai bine din ceea ce fac eu și ceea ce fac cercetașii în România, șansa ca mai mulți tineri să poată beneficia de programul educațional cercetășesc ar crește exponențial.

Nu am fost niciodată un lider marketizator cum îi spun eu, cu aplecare naturală spre comunicare, mi-au plăcut mereu excel-urile, structurile, strategiile, procesele cu cap și coadă. Însă mi-a plăcut mereu să inventez cuvinte, să scriu scrisori la prieteni (probabil fenomen pe cale de dispariție). Am încredere că pot învăța să comunic mai bine și să nu mă pierd în detalii ca acum 🙂

Și mai ales contextul în care scriu poate e unul atipic pentru mine, pentru că eu scriu despre mine doar pentru mine.


De când lucrezi la cercetași?

Lucrez la cercetași de 5 ani și un pic și-s fericită. Asta i-am răspuns aseară lui Dănuț. (Nu mă întrebase cum mă simt.)

Mă simt cercetaș în construcția mea de om, îmi amintesc când am deschis scout.ro prima dată și am citit valorile cercetășiei mi-am zis foarte simplu asta-s eu, de ce nu sunt aici? Am aplicat pe fugă în timp ce îmi făceam bagajele pentru Praga, ce a urmat după, a fost la fel – făceam x în timp ce îl terminam pe y și monitorizam z și îmi doream v și scriam în to do despre t. Dar am învățat să nu le mai fac pe fugă.

În mod cert cercetășia m-a făcut un om mai bun. Nu-mi plac experiențele care îți schimbă viața, îmi plac experiențele care îți continuă viața și ți-o transformă în mai bine și în mai bun.


Cât mai vrei să lucrezi la cercetași?

(tahicardie clar, ce răspund, ce zic ce, cum cât?)

M-am bucurat că am putut să răspund rapid: minim 2 ani, nu fac rabat niciodată de la cuvântul dat, și pentru încă 2 ani sigur mi l-am dat. În timp ce spuneam asta, mă gândeam ce mai zic după. Dănuț e totuși un tânăr care are nevoie de entuziasmul meu (și mie mi-a dat cineva cândva când eram tânără, mai tânără să zicem, încredere și curaj), dar eu nici de la autenticitate nu fac rabat niciodată.

Voi mai servi cercetășia atâta timp cât o să mă regăsesc în ea și atâta timp cât o să știu că ceea ce fac, transformă lucrurile în mai bine.

Deocamdată sunt recunoscătoare că am întâlnit oameni valoroși de la care am învățat și de la care încă învăț, oameni pe care i-am luat ca modele în viața mea de adult, oameni care mă copleșesc cu energia lor. Și sunt recunoscătoare că am avut ocazia să împărtășesc din tot ce știam și să fiu piesa de puzzle care construiește și dă mai departe, alături de alți 5000 de oameni, cercetășia din România.

Și i-am mai spus că să lucrezi pentru cercetași e greu. Radu scria recent un articol genial despre paper scout. Să fii cercetaș este cu siguranță un dar pe care îl poți accepta și practica dacă te regăsești în el, dar să lucrezi pentru cercetași e un pic mai greu. Scriam zilele trecute că cercetășia e o imensitate la fel ca și cerul. Așa o resimt în fiecare zi, cu bogăția ei și cu complexitatea ei.


De ce ai ales să lucrezi într-un ONG?

Am testat un an de școală, mi-am amintit cum a fost să fiu profă, îmi amintesc că și eu și copiii am plâns când am plecat din școală. De altfel păstrez și acum un urs, îi zice Hapciu, pe care l-am primit de la elevii mei. Aveam cu 5-8 ani mai mult ca ei și eram într-o minte cu ei.

Am ales pentru varietatea acțiunilor, pentru valori, pentru flexibilitatea de a face lucrurile, o structură neguvernamentală; în continuare cred că este contextul cel mai potrivit pentru mine de a fi bine și de a putea face bine.


Cum ai început să faci voluntariat și de ce?

(Uau asta mi-a adus un pic de concentrare, era totuși ora 1 noaptea.) Mi-am amintit că am terminat liceul pe vremea când un singur coleg avea telefon nobil, un Nokia cu antenă, care arăta ca un receptor de telefon, pe care de altfel mi l-a și dăruit la un moment dat. (Adevăru-i că am avut mereu oameni cerebrali și demni, de la care am învățat. Era fiul unui profesor universitar, de la care am avut ocazia să învăț o grămadă de lucruri, îmi păsa mai puțin că avea un telefon mobil).

Nu cred că se numea voluntariat când am terminat eu liceul. Vroiam să ajut, să împart, să dau. Era atât de natural pentru mine, în continuare îmi pare la fel de natural să fac tot ce pot face astfel încât oamenii să fie egali și mai fericiți.

(Nu e o transcriere fidelă a dialogului de astănoapte, astăzi am reflectat mult la ceea ce sunt și mă face zi de zi să fiu.)

Probabil dacă Mihaela Ciobanu și Vlad Hodor s-ar fi ținut de cuvânt și mi-ar fi luat deșteapta.ro, acest articol ar fi parte din categoria Despre mine.

Dar, independentă cum mă știu, poate în 2019 o să încep să scriu pe mihaelagirleanu.scout.ro ca să nu se mai adune atâtea informații la un loc pe care să-mi doresc să le înghesui într-un singur articol. Asta e deja clasic, în fiecare ianuarie spun că voi scrie mai mult în acest an.