de 5 ani și un pic și-s fericită

(articol publicat inițial ca notiță pe pagina de facebook)

un fel de TL;DR – Câți dintre voi lucrați de mai bine de 5 ani în același loc, în mod conștient, și sunteți fericiți?

Contextul în care scriu poate e unul atipic pentru mine, dar e un exercițiu relevant pe care am ales să-l fac.

Aseară m-am întors de la Drobeta (unde a fost o zi magică pentru că să zbori cu parapanta e magic, dar ieri chiar a fost special, dar despre acest lucru într-un alt episod sau exercițiu, spuneți-i cum vreți) cu Dănuț Stîngă, cu care m-am întâlnit pur întâmplător, așa cum a fost toată ziua de ieri, pur întâmplătoare pentru Daniela, în gara la Severin (nu mă repet, atâta că orașul acesta are două nume, unul pentru oaspeți și unul pentru locuitorii lui).

Dănuț e senior la noi în organizație, adică un tânăr de 19 ani care crede în cercetășie. [În timp ce am povestit cu el, mă gândeam că aș vrea să am ocazia să le spun o dată părinților lui că e un băiat fain, așa că mamă/ tată de Dănuț dacă sunteți pe rețelele de socializare, profit de ocazie să vă mulțumesc și să vă apreciez pentru modul în care l-ați educat]. Dănuț aseară mi-a pus vreo 2 ore la rând multe întrebări, curgeau una după alta și parcă simțeam că le avea deja undeva ordonate numai cât aștepta să mă prindă o dată să mă ancheteze. De fapt, erau 4-5 întrebări cred, poate curiozități ale unui tânăr, obișnuite, dar care antrenau în mine multă reflecție: de când lucrezi la cercetași? cât mai vrei să lucrezi la cercetași? de ce ai ales să lucrezi într-un ONG? cum ai început să faci voluntariat și de ce?

Astăzi mi-a apărut pe facebook fotografia de acum 5 ani, era imediat după întâlnirea de uimire ca parte din procesul de onbording. Întâlnirea de uimire a fost un weekend la Nocrich Scout Centre în care 15 oameni au încercat să-mi spună într-un singur weekend ce au făcut cercetașii în ultimii 20 de ani de activitate. 20 de ani de activitate și pe vremea aia poate 3500 de membri, cercetași activi, care aveau activități săptămânale. Îmi amintesc perfect că am scris un caiet de matematică cu notițe atunci.

Tot Dănuț m-a întrebat aseară cum am cunoscut-o pe Dana (de la onomastică căreia mă întorceam). Și mi-am dat seama că scriu rar, foarte rar, azi m-am chinuit un pic prin google calendar să-mi dau seama la ce eveniment am întâlnit-o prima dată. Și tot azi, căutând, am găsit invitația de la promisiunea mea de cercetaș, care cuprinde călătoria primului meu an la cercetași, lună de lună, cu detalii despre lucrurile trăite și învățate. Și mi-a fost drag astăzi să o recitesc și aproape să o retrăiesc.

Mi-am promis anul acesta că dacă ratez să fac un lucru pe care mi l-am propus, am să-l înlocuiesc. Mi-am dorit să aplic la Școala de comunicare de la Khastalia și am ratat înscrierea, așadar am decis să scriu această notiță ca exercițiu de comunicare, de împărtășire.Știu că numai încercând, învățând, poți progresa.

Știu că dacă aș comunica mai mult și mai bine din ceea ce fac eu și ceea ce fac cercetașii în România, șansa ca mai mulți tineri să poată beneficia de programul educațional cercetășesc ar crește exponențial.

Nu am fost niciodată un lider marketizator cum îi spun eu, cu aplecare naturală spre comunicare, mi-au plăcut mereu excel-urile, structurile, strategiile, procesele cu cap și coadă. Însă mi-a plăcut mereu să inventez cuvinte, să scriu scrisori la prieteni (probabil fenomen pe cale de dispariție). Am încredere că pot învăța să comunic mai bine și să nu mă pierd în detalii ca acum 🙂

Și mai ales contextul în care scriu poate e unul atipic pentru mine, pentru că eu scriu despre mine doar pentru mine.


De când lucrezi la cercetași?

Lucrez la cercetași de 5 ani și un pic și-s fericită. Asta i-am răspuns aseară lui Dănuț. (Nu mă întrebase cum mă simt.)

Mă simt cercetaș în construcția mea de om, îmi amintesc când am deschis scout.ro prima dată și am citit valorile cercetășiei mi-am zis foarte simplu asta-s eu, de ce nu sunt aici? Am aplicat pe fugă în timp ce îmi făceam bagajele pentru Praga, ce a urmat după, a fost la fel – făceam x în timp ce îl terminam pe y și monitorizam z și îmi doream v și scriam în to do despre t. Dar am învățat să nu le mai fac pe fugă.

În mod cert cercetășia m-a făcut un om mai bun. Nu-mi plac experiențele care îți schimbă viața, îmi plac experiențele care îți continuă viața și ți-o transformă în mai bine și în mai bun.


Cât mai vrei să lucrezi la cercetași?

(tahicardie clar, ce răspund, ce zic ce, cum cât?)

M-am bucurat că am putut să răspund rapid: minim 2 ani, nu fac rabat niciodată de la cuvântul dat, și pentru încă 2 ani sigur mi l-am dat. În timp ce spuneam asta, mă gândeam ce mai zic după. Dănuț e totuși un tânăr care are nevoie de entuziasmul meu (și mie mi-a dat cineva cândva când eram tânără, mai tânără să zicem, încredere și curaj), dar eu nici de la autenticitate nu fac rabat niciodată.

Voi mai servi cercetășia atâta timp cât o să mă regăsesc în ea și atâta timp cât o să știu că ceea ce fac, transformă lucrurile în mai bine.

Deocamdată sunt recunoscătoare că am întâlnit oameni valoroși de la care am învățat și de la care încă învăț, oameni pe care i-am luat ca modele în viața mea de adult, oameni care mă copleșesc cu energia lor. Și sunt recunoscătoare că am avut ocazia să împărtășesc din tot ce știam și să fiu piesa de puzzle care construiește și dă mai departe, alături de alți 5000 de oameni, cercetășia din România.

Și i-am mai spus că să lucrezi pentru cercetași e greu. Radu scria recent un articol genial despre paper scout. Să fii cercetaș este cu siguranță un dar pe care îl poți accepta și practica dacă te regăsești în el, dar să lucrezi pentru cercetași e un pic mai greu. Scriam zilele trecute că cercetășia e o imensitate la fel ca și cerul. Așa o resimt în fiecare zi, cu bogăția ei și cu complexitatea ei.


De ce ai ales să lucrezi într-un ONG?

Am testat un an de școală, mi-am amintit cum a fost să fiu profă, îmi amintesc că și eu și copiii am plâns când am plecat din școală. De altfel păstrez și acum un urs, îi zice Hapciu, pe care l-am primit de la elevii mei. Aveam cu 5-8 ani mai mult ca ei și eram într-o minte cu ei.

Am ales pentru varietatea acțiunilor, pentru valori, pentru flexibilitatea de a face lucrurile, o structură neguvernamentală; în continuare cred că este contextul cel mai potrivit pentru mine de a fi bine și de a putea face bine.


Cum ai început să faci voluntariat și de ce?

(Uau asta mi-a adus un pic de concentrare, era totuși ora 1 noaptea.) Mi-am amintit că am terminat liceul pe vremea când un singur coleg avea telefon nobil, un Nokia cu antenă, care arăta ca un receptor de telefon, pe care de altfel mi l-a și dăruit la un moment dat. (Adevăru-i că am avut mereu oameni cerebrali și demni, de la care am învățat. Era fiul unui profesor universitar, de la care am avut ocazia să învăț o grămadă de lucruri, îmi păsa mai puțin că avea un telefon mobil).

Nu cred că se numea voluntariat când am terminat eu liceul. Vroiam să ajut, să împart, să dau. Era atât de natural pentru mine, în continuare îmi pare la fel de natural să fac tot ce pot face astfel încât oamenii să fie egali și mai fericiți.

(Nu e o transcriere fidelă a dialogului de astănoapte, astăzi am reflectat mult la ceea ce sunt și mă face zi de zi să fiu.)

Probabil dacă Mihaela Ciobanu și Vlad Hodor s-ar fi ținut de cuvânt și mi-ar fi luat deșteapta.ro, acest articol ar fi parte din categoria Despre mine.

Dar, independentă cum mă știu, poate în 2019 o să încep să scriu pe mihaelagirleanu.scout.ro ca să nu se mai adune atâtea informații la un loc pe care să-mi doresc să le înghesui într-un singur articol. Asta e deja clasic, în fiecare ianuarie spun că voi scrie mai mult în acest an.