Cum weekendul acesta am fot liberă (vorba vine, am avut de fapt câte ceva de terminat și am rămas în București) și am promis de la început că voi scrie în fiecare weekend în care sunt acasă, mi-am așezat fila albă să scriu. (Am fost de mai demult la o conferință TNB unde a fost invitat … Mihai Șora și răspunsul la întrebarea Cum arată o zi de muncă obișnuită pentru dumnealui a fost: mă așez la masa de lucru cu o foaie albă în față și mă gândesc. Dacă nu e evident, îl apreciez mult pe … Mihai Șora, atât de mult încât domnul mi se pare prea puțin ca și modalitate de adresare.)
Dacă ar fi așa, aș scrie despre primăvara de afară, dar încă nu am scos bicicleta, deci, nimic fabulos. Sau despre ultimul film al lui von Trier. Singura recomandare pe care o am este să nu-l vedeți fix înainte să mergeți la somn.
Scriu pentru că săptămâna aceasta a fost plină ochi și mi-a facilitat interacțiuni diferite față de săptămânile mele obișnuite. Cercetășia este o mișcare atât de vastă și numeroasă încât fără să-ți dai seama poate deveni un fel de păienjeniș. Oamenii care se alătură ei (vreo 5500 în România acum) au valori similare, atitudini similare față de viață, chintesența aia cumva e la fel pentru toată lumea și ea îmi definește viața. Și se întâmplă atât de multe lucruri în intern încât căderea din păienjeniș, dacă nu ești atent, vine rar și de cele mai multe ori te cam lovește.
Probabil știți că ne căutam contabil cu țiglele pe casă dintr-o postare anterioară, iar săptămâna aceasta am avut primul set de interviuri. Deci, o masă de oameni care au venit în sediu la noi, din lumi diferite față de a mea, din contexte sociale diferite, cu alt trai de viață, ghidați după alte norme.
Tot ce s-a întâmplat m-a scos din zona de confort și mi-au trebuit multe ore de reflecție și multe seri în care să mă întreb de ce și încă mai am de lămurit lucruri.
M-a șocat cât de toxice sunt mediile din care veneau oamenii, din medii în care tronează inegalitatea, lucratul la negru, oboseala fizică, presiunea socială, lupta după bani și cât mai mult consum, superioritatea excesivă, pedeapsa, lipsa de susținere, un mediu perfect care generează și întreține frica. (Am făcut un calcul cândva când am acceptat că una dintre responsabilități este asigurarea mediului de lucru pentru echipa din care fac parte. 24h avem cu toții. 8h dormim. 8h muncim. 8h le împărțim la film, cu familia, la cumpărături, în transportul public, citind etc. . Oamenii pe care îi avem lângă noi la locul de muncă și caracteristicile mediului în care lucrăm, ca și timp, au o pondere semnificativ mai mare de influență față de propria familie. Nu o fost ușor să accept că-s responsabilă de mediul în care își petrec colegii o treime din viața, dar fac tot ce știu și pot mai bine pentru asta, zi de zi.)
Au fost momente, în care nu știam dacă rolul meu este de psiholog sau angajator. O dată creată zona de confort, oamenii apreciau autenticitatea. A mea, a organizației, a ceea ce facem, a ceea ce ne face să facem. Ceva ce mie îmi este normalitate, devenea un fel de fir către păienjeniș pentru ei. Observam diferențe între cu <eșarfa la gât> și cu <cartela la gât>, dar fiecare cu deciziile lui.
Au fost momente în care m-am înfuriat și am zis bine, dar dacă toți oamenii sunt morali, de ce contextele pe care le co-creăm nu sunt la fel? Și m-am întors la aceeași concluzie la care mă întorc mereu: educația e cea care ghidează oamenii în viață spre o direcție sau alta. Și oricât de greu ar fi, chiar și acum în societatea de azi, rămâne singurul lucru în care cred: numai investind în educație mai putem produce schimbări în noi și în cei din jurul nostru în mai bine.
l.e. De când mă știu cred că am fost admiratorul moralității. De gura Ancăi Burlacu (care a citit acest articol) mi-am făcut ceva test de identificare a valorilor. I-am zis de atunci că nu cred în el, că nu e validat pentru România, dar printre altele rezultatul lui pare evident.
Mi-am dat lucrarea de diplomă pe moralitate (cu un titlu SFistic de-a dreptul – Gândire deontologică vs. gândire teleologică în judecata morală) și la câțiva ani distanță (mă rog, zeci, chiar) încă mi se pare un concept pe care dacă-l operaționalizezi îți poate defini viața. Mi se pare atât de cuprinzător.
Oameni buni, nici nu contează dacă ați fost sau nu la acest interviu, dar să știți că la bază sunteți niște ființe umane morale, oameni care au obligații, dar care au și drepturi, oameni care au o viață de trăit și fiecare moment de acum contează mai mult în esența lui decât cel de ieri sau mâine.
Sigur că drumul corect, moral este mai anevoios, dar la final are frumusețea și liniștea lui.
În esență avem o bază corectă. Dacă conștientizăm și cum fiecare act al nostru produce de la sine un conglomerat de alte acțiuni, suntem salvați. Dar pentru asta, ne trebuie încă un pic de educație. Și pentru asta, mă duc cu drag mâine la birou, îmi e foarte clar că cercetășia inspiră copiii și tinerii în a-și clădi casele cu valori, și nu cu cărămizi sau BCA.
