Deși majoritatea oamenilor mă știu că-s toată ziua pe munte sau că mut munții din loc, sunt și eu un om vulnerabil, la fel ca toții ceilalți, care recunosc ori ba. Așa că azi am fost prima dată la munte … singură.
Sâmbătă mi-a trecut prin suflet că mi-ar prinde bine o tură, dar am zis că și niște odihnă ar fi bună. Așă că m-am culcat cu alarma la 7, și am zis că dacă o amân înseamnă că odihnă câștigă tura asta. Sună alarma, o închid de tot. Mă trezesc o oră mai târziu, îmi fac cafea, o și beau chiar în tihnă citind motivaționale de duminică și decid deodată, foarte pe repede-nainte că vreau totuși să merg. Și în 20 min am ieșit din casă cu duș făcut, cu frontală, cu sandviș și ciocolată, nu oricum. Îmi iau din gară un mucenic (vorba vine, o chestie colorită cu gust amestecat de polonez și ceva apă cu zahăr), ajung mult mai la timp decât ultimele trenuri prinse la minut și mă încântă că e soare și frumos afară. Drumul trece repede, câteva emailuri și s-a dus. Hop… Sinaia Mă uit în diagonală pe hartă în tren, îmi zic că poate urc până la cota la o cafea sau poate la stânci, sau stau la o cafea dacă nu o fi soare prin oraș. Nimic concret.
Ajung, urc scările repejor de la gară, încă două străduțe stânga – dreapta pe unde mai fusesem, gâfâi de 10 ori la deal că am cam ratat iarna asta, și hop primesc alerta-sms : urs pe strada Furnica. Mă uit pe hartă, eram la 50 de m de stradă, dar în mijlocul orașului încă. O doamnă de la o pensiune îmi zice – aveți grijă cum coborâți, că e urs mai jos; eu urcam. Și de aici începe agitația sau fâsticeala.
momentul de stat cu ochii în albastru și întrebat dar de ce?
Înaintez așa tiptil, mă tot uitam stânga – dreapta, mergeam pe bandă roșie, dar fără niciun elan, mă gândeam tot la urs, ajung într-un final la lizieră. Erau 2h de urcat până la cafeaua de la cotă, eu eram tare neclară, mă uit pe hartă, văd că la stânga e gondola, îmi zic hai că merg până acolo în plimbare, la urma urmei nu am venit să cuceresc ceva, ci mai mult să testez niște bocanci și să iau un pic de aer.
Ajung – gălăgie, muzică peste muzică, mașini, mă noroiesc pe acolo degeaba pe o potecă încercând să scap de haos, mă supăr și fac cale întoarsă. Mă tot gândeam că nu e ok, că urși, că oameni, că grup, că degeaba etc.
Și mergând bosumflată mă întreb da de ce am plecat de acasă, care a fost intenția și unde mi-o plecat mintea hai-hui de la ea? Și intenția a fost să merg să mă bucur de soare la aer curat ca să-mi mai încarc sufletul.
Și o dată ce mi-am amintit, deși era deja ora 14, mă uit pe hartă, și-mi zic ca am timp să merg până la stâncile Franz Josef. Zis și făcut. Desigur că nu era nimeni pe traseu la urcat și a durat un pic să mă acomodez și am urcat cam val-vârtej.
am respirat de o poză în val-vârtej
Dar m-am contopit la un moment dat cu sunetele naturii, cu mirosul de brad, cu pașii fermi, cu albastrul de deasupra, cu soarele ce mă tot ghida. Am ajuns sus și a părut cea mai meritată gură de apă și soarele m-a răsplătit în toată splendoarea lui.
Pe măsură ce gândurile neavenite s-au cărat, totul a fost diferit și eu eram acolo prezentă în prezent cu bucurie. Pe drum spre coborâre, am zis că merg să mănânc o prăjitură la Pelișor să celebrez, dacă nimeresc drumul. Mereu când coboram de la stânci făceam diversiuni. M-am ajutat un pic de hartă, că mi-am amintit că e și ziua lui Jo și parcă n-aș rata prăjitura să o sărbătoresc și pe ea.
Cam asta e povestea, dar regula zice să vedem lecția învățată: să-mi fac un plan mai clar sau să exprim intenția mai ferm despre ce vreau să fac ca să am la ce să mă întorc când apar fricile.
Dacă mai merg singură, da, mai merg, e doar un exercițiu și niște mușchi de antrenat. Și să fim totuși serioși, asta nu a fost o *tură la munte. Sigur, prefer compania, aia face sensul călătoriilor de multe ori. Așadar, dacă ai chef de o tură la munte, dă-mi un semn. Am și fluier și clopoțel.
E posibil ca ziua mea de azi să fie influențată de podcastul Simplu și fain cu psihologul Niculina Gheorghiță și de filmul Spiritele din Inisherin, care mi-au încântat ziua de sâmbătă și pe care le recomand.
În weekend-ul trecut s-a reunit la Scout Edu Hub echipa departamentului internațional să mai croșeteze la diverse planuri pentru a aduce cât mai aproape de Cercetașii României dimensiunea internațională a mișcării scout.
E una din echipele de tineri, care lucrează voluntar în Echipa Națională a organizației, cu care eu lucrez în mod direct și pe care am bucuria și responsabilitatea să o mentorez.
Mentoratul tinerilor e cu siguranță ceva ce îmi aduce multă motivație și sens dacă e să mă gândesc la cât de zen și în al 7lea cer am fost tot weekend-ul.
Cam așa s-a născut contextul în care mi-am luat timp să reflectez la nevoile tinerilor de azi din România, despre care nu am citit în nicio cercetare britanică, dar despre care am încredere, chiar dacă sunt subiective, că sunt valabile cel puțin pentru o parte din tinerii din România.
Hai să zicem că e intuiția mea, dacă luăm în calcul că intuiția e ceva bun, născut din experiențele mele trecute și capacitatea mea de a face proiecții.
1. Au nevoie de încrederea adulților. Nu știu dacă să mai adaug ceva. Pur și simplu asta le va salva viața de adult.
2. Au nevoie să fie lăsați să greșească într-un mediu sigur și să înțeleagă că greșeală nu trebuie să nască o altă traumă, ci doar o lecție învățată.
3. Au nevoie de filtre și de sprijin în prioritizare. Spre deosebire de generația mea, oamenii ăștia au acces la miliarde de informații. Problema le e că le vine teribil de greu să filtreze sau să aleagă ceva ce le face cu adevărat bine. Au nevoie de surse concrete, de filtre sau de ghidaj unde să ajungă.
*Și bonus un pitic de-al meu. Am tot auzit de multe ori îndrumarea pentru copii și tineri – Lasă-i să-și trăiască vârsta, nu-i împovăra cu responsabilitate și cu un mod de viață benefic pentru minte și corp! – Cum vine asta? Să-l las acu să bea cola, să piardă nopțile, să stea cu ochii în tabletă non-stop, să-și umple sufletul de porcării că la vârsta adultă oricum nu-l mai ține. Eh, nu cred. Eu una nu vreau să contribui la o altă generație de adulți, în care ei au deja un mod de viață și rutine clare, în care după tre să bagi buldozerul ca să mai schimbi ceva. Pitic încheiat!
Mai adaug câteva gânduri, dar astea 3* îmi par cumva baza. Pentru că vorba aia – dacă ar fi 10, e bine să alegi măcar 1-2-3 pe care să le faci și vei obține rezultate semnificative.
Au nevoie să fie scoși afară din casă, în natură, mai des, tot mai des
Au nevoie să fie lăsați să-și trăiască prezentul cu ghidușiile și jocurile momentului
Au nevoie de instrumente foarte clare și simple dacă e vorba de sistematizarea / organizarea informațiilor.
Au nevoie de multe experiențe practice.
Au nevoie să le fie întărite rezultatele / ce fac bine. Feedback-ul e bun, atunci când nu devine covârșitor. Și mai ales atunci când nu te aștepți să facă la fel de bine orice, ca și când ar fi un adult cu experiență.
Au nevoie să fie învățați să aibă mai multă grijă de ei – de corpul lor, de ce mănâncă, de când dorm etc.
Poate notițele astea transcrise aici, vor naște programe faine pentru tineri sau măcar vor ghida adulții în lucru cu tinerii!
Merci de inspirație Anne, Bobo, Diana, Luca, Maria, Marta, Scrio, Theo, Tudor! Spor și voie bună, și nu uitați să faceți din responsabilitatea și încrederea care vi s-a oferit un mediu sigur pentru voi și pentru cercetașii care trăiesc dimensiunea internațională, păstrând mereu, dar mereu, zâmbetul pe buze și entuziasmul în suflet!
Pentru că în ultimul timp m-am confruntat cu tot felul de provocări în a găsi oameni în echipă, am zis că e un moment bun să listez de ce eu fac parte din această echipă:
de ce-ul meu cel mai important pentru tot alegerile pe care le-am făcut cu privire la locurile de muncă este suprapunerea (uneori aproape perfectă) între valorile personale și valorile entității / comunității în beneficiul căreia îmi pun la bătaie timpul, energia, competențele etc.;
pentru că într-o organizație atât de mare inevitabil e mereu ceva de făcut – ori asta duce mereu la fel de inevitabil la învăța să fii mai bun în organizare, planificare, prioritizare, luarea deciziilor etc.;
în echipa executivă a cercetașilor pe care am onoarea să o coordonez de acuși 10 ani, am pus pe primul loc oamenii – tot timpul și la modul cel mai serios și generos posibil;
flexibilitatea programului – eu nu am fost și greu de crezut că voi fi vreodată omul cu cartela de pontaj după mine – accentul cade pe rezultatele agreate în timpul agreat;
diversitatatea opiniilor și acceptarea acestora mă determină să exersez mereu să fiu un om mai bun, mai tolerant;
dacă iubești voluntariatul, aici e locul în care el este tratat așa cum se cuvine, cu respect și cu apreciere;
sunt locuri în care vezi impactul muncii tale punând mâna și făcând la firul ierbii, sunt locuri în care vezi impactul muncii tale prin mâinile altora, ale căror mâini sunt mai agile, antrenate pentru durabilitate, au pielea mai catifelată etc. – aici e locul în care poți testa ambele perspective
Astăzi e Ziua Gândului în Cercetășie și ziua tuturor celor peste 50 de milioane de copii, tineri și adulți care duc mai departe misiunea noastră de a construi prin educație cercetășească comunități durabile. Vă sunt recunoscătoare tuturor că îmi țineți antrenată viața, să aveți o zi pe deplin cercetășească!
În flight mode pentru prima dată după mai bine de 2 ani, am zis că nu e întâmplător și e un moment bun pentru un proces terapeutic de scris, așa că mă pun să aștern gândurile pentru cei 8 ani în cercetășie. 8 ani rotunzi văzuți poate câteodată din alt unghi pentru că orice cerc ale laturile lui.
Obișnuiesc de fiecare dată la aniversarea noastră să vă povestesc cu mândrie despre cei peste 1500 de voluntari ai noștri care sunt Gata Oricând să inspire în copii și tineri valorile noastre sau să vă povestesc cu entuziasm despre tinerii noștri fabuloși care la ora la care scriu străbat crestele celor 14 vârfuri de peste 2500 de m altitudine sau să vă povestesc cu uimire de miile de ore pe care împreună le adunăm în fiecare an pentru a lăsa lumea mai bună.
Dar poate niciodată până acum nu am vorbit despre ce înseamna să fii un profesionist în cercetășie, ce înseamnă să servești cercetășia full time job sau full time life.
M-am angajat la cercetași în 2014 pe poziția de Director Executiv. Eram directorul meu, fiind singura angajată, și totodată angajata a 4500 de cercetași dacă îmi amintesc bine numărul de atunci, pe care îi consideram șefii mei. Acum mă pot uita cu zâmbetul pe buze la situația asta, atunci sigur nu. Un model de organigrama foarte diferit față de cele clasic întâlnite, care uneori arată pentru mine ca o clepsidră, unde scopul este nu sugrumi mijlocul. Veneam cu un nivel de așteptări profesionale foarte ridicate, era o oportunitate de creștere pentru mine, să trec de la coordonarea de proiecte naționale la coordonarea de organizații naționale. Îmi imaginam o structură nemțească și un management coerent și așezat. Am avut noroc să am lângă mine atunci doi oameni faini (mulțumesc Bianca și Vasile), care mi-au ghidat inițierea prin cotloanele a ceea ce putea însemna un profesionist în cercetășie. A fost extrem de dificil pentru mine, eram un outsider aterizat într-o comunitate unită, eram un angajat vs. 1000 de voluntari. Știu că filmul Amelie și Exupery mi-au ridicat mereu moralul. Mă bucur acum că nu am renunțat atunci și aș îndruma orice tânăr să facă greșeala mea de a se arunca într-un ocean necunoscut, dar poate cu mai multă blândețe față de sine decât mi-am permis-o eu.
Primul meu gând a fost să-mi fac echipă, știam că rolul ăsta de one woman show nu face parte din mine. Visam la o echipă de 5 oameni în primul an. Haha, ce glumă. Am ales prima colegă – un om la fel de muncitor ca mine (poate totuși vorba asta despre moldoveni are un sâmbure de adevăr). Botezul în acest imens ocean alături de Nadia mi-a fost mai ușor. Am crescut împreună și îti mulțumesc că mi-ai tolerat atunci încăpățânarea de a performa. Probabil astea ne-a ajutat să fim astăzi unde suntem. Și poate și astăzi ne e la fel de greu, dar știu că facem ce facem cu demnitate și responsabilitate.
În prima vară am testat primul camp de cercetași. Le-am luat la copii amandine și savarine din oraș și le-am cărat într-un mod de neînchipuit acum, sus la Cioclovina. Azi mă uit râzând la imaginea asta. Vlad merci că nu te-ai opus și Radu merci că mi-ai tolerat atunci imaturitatea și dorința de a face echipă mai mult cu tinerii, decât cu adulții. În iarnă, mi-au luat și legat bocancii la UP, hmm.. nu părea ceva ce ar fi caracteristic pentru un director. Dar mereu, mereu, mă uitam la oamenii ăștia de făceau cercetășie ca la niște zeități. Și acum mai fac asta.
22 februarie 2015, Roșia Montană
1 an mai târziu am decis să-mi depun promisiunea de cercetaș. Mi-am făcut invitație ca la orice nuntă și am trimis-o către toți cei ce îmi pavase călătoria. Știu că pare stupid, dar credeți-mă, dacă nu vă mai ascundeți sub vorba fac voluntariat 2h la cercetași, cercetășia îți intră în casă cu rol sigur de soț / soție. Îmi era în continuare extrem de dificil între cercetași, tânjeam în sufletul meu după poveștile lor și tânjesc și acum. Pentru că poveștile mele la cercetași au alte culori și alte aha-uri. Deși știu cu iubim deopotrivă albastru. Marea lor majoritate nu sunt despre copii în mod direct sau despre campuri, cât despre procese de management, despre formulare de finanțare depuse la 23.59, despre nopți petrecute în birou înainte de AGuri ca totul să iasă exemplar, despre cum faci rost de corturi pentru o jamboree în mai puțin de 48 de h înainte de începerea evenimentului, despre protocoale și alte lucruri politice, despre eficientizare, despre proceduri, despre contracte, planuri, strategii și exceluri, despre a motiva la nesfâșit oameni, despre a da încredere, a delega și a negocia. Pentru că toate astea care nu se văd, sunt făcute de cineva.
După primul an de bâjbâit, au urmat 7 ani care au trecut ca valul. Unii ani au fost mai grei, alții mai liniștiți, unii mai apăsători ca alții. La un an de la sosire mea în organizație s-a schimbat boardul și am început să vorbesc și să lucrez tot mai des cu Miha și Yeti (poate ne vedem anul acesta să facem o foto împreună). În mod sigur, mai sunt astăzi aici, datorită lor. Către ei m-am întors cel mai des să le spun că și un paper scout are suflet de cercetaș, să primesc susținere sau să zic hai că putem, o luăm de la capăt.
Am făcut în toți acești ani un carusel de roluri și liste interminabile de to do-uri. Am plâns și am tras pe coate de nu știu câte ori, am râs cu poftă și m-am bucurat timid de multe ori. Pentru că pentru mine e o carieră, pentru mine e coloana mea vertebrală, pentru că pentru mine nu e opțional, dacă în această lume voluntariatul mai poate fi opțional. Am simțit mereu că am un business pe mâini care trebuie să-l cresc, un business care nu mi-a adus niciodată resurse materiale mie personal, ci comunității sau României. Ori să faci profit lucrând cu unități ca bunătate, entuziasm, eficiență, experiențe, atenție, valori, voluntariat, nu-i o misiune ușoară. M-am întrebat de multe ori de ce aleg să fac asta.
Pandemia m-a întors pe dos, oricât de Ioana d’Arc mă proiectez eu. Cu un ghiont de la colegii de la FDSC, din vara trecută am decis că e necesar să am mai multă grijă de mine dacă mai vreau să ajut pe alții. Fac pași foarte timid.
Conduc biroul executiv al acestei organizației în spiritul cercetășesc. Mă gândeam că e un model de management despre care aș vrea să scriu cândva. Merci Cristi că mă determini să-l așez și mai bine. Cred că am crescut natural și sustenabil în anii aceștia, autentic, cu rezultate măsurate în indicatori - 7 oameni în echipă, buget de 5 ori mai mare, o mulțime de experiențe și inițiative susținute. Deopotrivă am greșit de nenumărate ori, lăsându-mi să-mi scape printre degete lucruri mari pentru că m-am aplecat prea mult către lucrurile mici, pentru că uneori armonia între angajați și voluntari nu e ușoară, pentru că îți dai seama târziu despre de unde vine încrederea și câte și mai câte greșeli.
Astăzi vorbim de KPI, planificări, campanii, strategii ca și când am fi o corporație. O corporație care își măsoară performanța în cantitatea de bine lăsată în urmă. Și am ajuns aici pentru că un grup foarte limitat de cercetași, de altfel voluntari, au crezut și în cercetașii de hârtie (paper scout așa cum sunt numiți adesea angajații din organizațiile de cercetași) și pentru că un alt grup de profesioniști (în comunicare, educație, manageri de proiecte, oameni de vânzări etc.) au decis să-și practice cariera în cercetășie. La 8 ani distanță și la această aniversare palindromică le sunt recunoscătoare lor, celor care au văzut cercetășia din alt unghi în tot cercul ăsta imens.
Și viața mea profesională este despre a fi liantul într-o mare masă de voluntari și o echipă mică de profesioniști. Poate de asta merg des cu bicicleta, echilibrul mereu ajută.
Sunt curioasă despre cum va arăta cercetășia peste alți 8 ani. Și unde voi fi peste alți 8 ani.
Am aterizat împreună cu o rază soare. O întorc în ordine aleatorie către Vasile, Bianca, Radu, Miha, Yeti, Sorin, Nadia, Adi, Anca, Gabi, Dana, Andreea, Raluca, Loredana, Bianca, Livia, Maria, Catrinel, Florina, Claudia, Anca, Andreea, Andreea.
Mintea mea a tot căutat să-și clarifice în ultima perioadă care e atributul cel mai fidel acum la final de trei / șase ani împreună. Nu am să mă refer la viziunea lui absolut fantastică de a-ți trăi viața și cât de multe a lăsat în urmă alături de colegii lui, asta citiți voi în rapoarte și povestiți nepoților sau trăiți pe propria piele. Am tot scris aleatoriu, doar despre ce a însemnat să facem echipă:
leadership autentic – sunt sigură că sunt oameni mai pricepuți ca mine care ar putea să-i descrie stilul de leadership. eu o sa spun doar că este despre oameni și fără rabat de la obiectivul nostru: cercetășie cu impact
cel mai tare șef – nu știu daca i-am spus așa vreodată. diferența dintre șef și lider e foarte mare, a doua variantă a fost prezentă în esență pură în fiecare moment
cel care m-a învățat să-mi plătesc facturile noaptea pentru că există lucruri pe care le poți face când ești obosit
cealaltă parte a contractului de entuziasm semnat acum trei ani și încheiat de curând, așa cum a început – en toute confiance
memoria unui elefant – in cel mai mic detaliu
modelul de cercetaș care în fiecare zi se străduie să fie versiunea lui cea mai bună
cel care mi-a spus povestea lui Momo
colegul de bancă care știe și când îți e bine și când îți e mai puțin bine
cel mai corect om de pe pământ
singura persoana cu care nu m-am certat niciodată
Și lista tot continua…
Cumva de câteva zile am găsit atributul ăsta care îmi place mult. În salutul cercetășesc degetul mare peste cel mic simbolizează că cel mare îl ajută pe cel mic.
Și atunci am conchis că Yeti e fratele meu cel mare la cercetași. Pentru că m-a crescut profesional în ultimii ani și mi-a fost model, pentru că a știut să creeze un mediu sigur în care eu să fac tot ce e mai bine, pentru că are un simț fantastic de a împărți, pentru că m-am putut baza mereu pe el, pentru că a existat un respect reciproc între noi, pentru că a știut să fie acolo în toate momentele dificile și să mă susțină să mergem mai departe, pentru că a fost acolo în toate momentele faine să putem celebra împreună și desigur pentru că mi-a dăruit acest site ca acum să pot să lăcrimez și eu undeva scriind!
aici un pic de inspirație: https://yeti.albascout.ro/blog/
l.e. simt că articolul ăsta o să aibă o formă vie, unde eu tot o să adaug chestii
Azi este o zi mai anapoda. Nu e o zi proastă, are entuziasm, dar n-am chef să respect regulile zilnice. Nu mi-am făcut exercițiile dimineață și nu mi-a fost chef nici de mâncare la prânz (oricum zic aici cum mă împac eu cu gătitul).
mi-am făcut o cafea și am luat cutia asta în brațe în mijlocul casei.
nu, nu e o poză greșită, așa frumos îmi bate soarele în casă
aseară cineva mi-a amintit de Amelie (n-am scris o postare despre, dar asta se aude pe fundal acum). de dimineață mi-am amintit de bucuria scrisorilor (de la Ordonanța Militară 3 mi se trage că m-am gândit să-mi scriu de mână și frumos toate declarațiile pe propria răspundere când o fi caz să ies). cum e mintea și cum se duce dacă o lași…
nu știu ce ați mâncat voi la prânz, dar eu am râs, am plâns (tot de bucurie), m-am entuziasmat și mai tare, am prins curaj, am visat, am văzut locuri, m-au luat doruri …
tura 1
tura 2
… și m-am întors. mai am, îmi e plin în casă de suflete și de oameni.
Așa că o să scriu vederi în perioada asta. Am timbre, am și câteva vederi, o să mai fabric altele, când o să rămân fără. Am și ceva hârtii frumoase, le pregătisem pentru declarații, dar poate scriu și ceva scrisori, dacă îmi vine.
O să le pun cândva la poștă, când o să ies pentru vreo urgență, dacă nu s-or închide cutiile poștale. Dacă da, o să le primiți mai încolo, ca amintiri din vremurile astea în care sufletele ni s-au întors către oameni.
Lasă-mi adresa dacă vrei să-ți scriu.
Uneori vederile ajung, alteori nu. Cert este că intenția și gândul bun se duc oricum.
p.s. 1 nu mă pricep la wordpress-uri și am ajuns aici adusă de o parapantă în zbor. dacă cineva știe cum aș putea ca link-urile de la articole să conțină numele articolului și nu niște cifre alandala, m-aș bucura să-mi spună.
p.s. 2 știți oare instrumentul ăla muzical – trianglu? nu știu dacă asta se aude aici, dar mă gândeam să vă spun că mă topesc după simplitatea lui.
Nu știu și nici nu-mi place să gătesc. Nu, nici nu mi-am pus rezoluție pe 2020 să învăț. Nu-mi place nici mirosul de mâncare din haine.
Până la vârsta asta am învățat că tre’ să facem în viață ce ne place și îi bine să valorificăm potențialul fiecăruia, nu să-i facem pe toți roboți. Lăsând gluma la o parte (se știe cât glumesc eu :)) ) n-am avut niciodată nevoie pentru că în principiu mănânc multe leguminoase și cât mai puțin procesate și îmi e super drag să susțin localurile drăguțe cu mâncare delicioasă. Și unde nu e nevoie, se pare că nu apare nici iscusința.
Nu vreau să mă scuz, dar pot să spăl vase la infinit și pot să gătesc oricând cu drag pentru vegetarieni în campurile cercetășești (pot aduce dovezi).
Iată-ma făcând astăzi prima mâncare gătită reușită* (a nu se înțelege că e vreo grozăvie, dar am mai încercat să-mi fac niște paste zilele trecute, care au dat în foc și s-au lipit până am revenit eu la bucătărie)
Gânduri din bucătărie în ora asta de pauză de masă (se pare că atât durează să faci de mâncare, să mănânci și să scrii un articol):
am consumat într-o săptămână aproape o cutie de 100 de bețe de chibrit pentru că desigur folosesc 10 bețe la fiecare deschis de cuptor. nu vă imaginați că știu să fac ceva la cuptor, dar pot împărtăși cele 3 rețete: — cartofi la cuptor: se ia tava, se spală. se iau cartofii, se spală. se pun cartofii în tavă. se pune tava în cuptor. se scoate tava, când miroase a cartofi la cuptor. e bine să aveți unt și brânză în frigider. — conopidă la cuptor: se ia tava, se spală, se șterge, se pune o foaie de copt (ie, am foaie de copt în casă :p). se ia conopida, se spală și se face buchețele. se pun buchețelele în tavă. se stropesc cu ulei și sare. se pune tava în cuptor. se scoate tava, când miroase a conopidă la cuptor … arsă la cuptor (ar fi mai corect) — ah… și știu să pun la cuptor și sfeclă roșie. similar cu rețeta 1, dar ai mai mult timp de lucru, deci t1+t2
dacă pui Verdețurile de Provence în orice mâncare, ghici ce, toate mâncărurile au același gust … tananam … a Verdețuri de Provence (probabil ierburile astea nici nu se pun la gătit, ci în ceva salate, dar …)
am cea mai drăguță veselă și pot să răspund la întrebări detaliate despre ceramica românească
Nu o ieșit chiar rea tocana mea de dovlecel, dar, oricum, să vină primăvara și să trăiască sănătos domnul Stanciu să primesc delociosul coș de legume ASAT despre care am mai scris.
Până atunci, îmi e poftă de gogoși și back to work!
acum ceva ani am primit o carte cu povești de spus la telefon de la Mădă. mulțumesc înzecit și acum.
am citit-o de nu știu câte ori de atunci și uneori frânturi din ea, la telefon (fie el și de messenger), către prieteni foarte apropiaţi sau familie.
pe 15 martie am decis să citesc în fiecare seară o poveste, pe la ora 22, de noapte bună, live pe facebook. n-am niciun talent actoricesc, dar îmi plac mult poveștile. unele sunt mai faine, altele mai rudimentare. citesc din cartea Povești la telefon/ Gianni Rodari
(se pare că am fost plecată pe mart(i)e și în aprilie am călătorit retur, așadar revin abia acum la scris, dacă tot e weekend și-s acasă)
(mi-am făcut o listă lungă de idei despre care vreau să scriu, așa că reîncep timid. și pentru că probabil nu o să am timp să scriu despre asta separat, vă rog eu mergeți să vedeți trăiți simțiți rămâneți fără cuvinte la Pădurea Spânzuraților a lui Afrim la TNB; minunăția asta este pur și simplu exemplu perfect pentru era spectatorului mut. am reușit să-mi iau a doua oară bilet, ca să înțelegeți despre ce vorbesc, pe lângă că e o luptă de să fii pe fază ca să-ți iei bilet, am făcut asta și a doua oară)
Șase rânduri mai jos vă întrebați probabil care e treaba cu spanacul.
anul acesta par îndrăgostită de o altă nuanță de verde.
Anul acesta sunt mândru și entuziasmat consumator ASAT.
… pe scurt și relevant pentru întrebare este că m-am abonat și primesc în fiecare zi de joi un coș cu legume proaspete
… pe lung și tot relevant, ASAT înseamnă:
un angajament reciproc în care un mic agricultor cultivă o anumită suprafață de teren doar pentru un grup de oameni – 20 la număr anul acesta; deci, cumva ai agricultorul tău 🙂
totul se întâmplă foarte transparent – semnezi un acord în care îți este prezentat costul total pentru recolta aprilie-noiembrie (costuri de producție, costurile de transport, salariul etc. împărțit la câte săptămâni există recoltă), ce anume primești săptămânal, cum sunt crescute și îngrijite legumele, ce semințe se folosesc etc.
e o oportunitate bună să sprijini agricultura locală, să oferi un loc de muncă, să mănânci sănătos și natural – se practică agricultura tradițională, fără îngrășăminte chimice și tratamente de sinteză (erbicide, pesticide), să susții un comerț echitabil plătind prețul corect, să susții practic dezvoltarea durabilă a comunității, despre care vă spuneam încă de la început că e unul din principiile după care mă topesc în viață
imagini de la
preluarea coșului
săptămânal
Dincolo de faptul că sunt super încântată, am mai descoperit niște bonus-uri ale acestui parteneriat, și-s numai la al doilea coș, deci, va urma…
bonus #1 cu 1.1., 1.2. și 1.3. – dacă sunt vegetariană s-ar zice că ar trebui să cunosc toate frunzele verzi, nu-i chiar așa în cazul meu. am primit un braț frumos, am uitat să-l întreb pe dl Stanciu ce e, așa că am rămas cu enigma pe săptămâna asta.
bonus #1.1. – învăț despre legume – de data aceasta cum arată spanacul (certitudinea va veni joia viitoare când îl voi întreba dacă e spanac sau nu); curioasă din fire am citit și uitat la poze azi despre leurdă, lobodă etc. și am mai aflat de la Bianca și de dragavei
bonus #1.2. – am testat cu brio cunoștințele prietenilor, tot întrebându-i ei ce cred că este
să zicem că-i spanac deocamdată
bonus #1.3. – sunat la mama, trimis poză, o conversație autentică ca de la mamă la fiică
bonus #2 – domnul ăsta super amabil ne aduce dacă vrem și ouă proaspete…
am ajuns la ceramica de Corund acasă în călătoria mea pe marte
bonus #3 – și câteodată ne face o surpriză, de exemplu mentă proaspătă … am deschis sezonul de limonadă și vise [apropo, nu mai am miere, poate știți un apicultor serios prin zonă. merci]
yami-yami
Hai în ASAT! Fiecare zi de joi poate fi mult mult mult mai bună decât vă puteți imagina!
p.s. îmi dau seama că e enervant ca titlu să nu bată cu prima fotografie din articol, dar e o ocazie bună să știi că ală e leuștean 🙂
